Volumul „Liberalismul românesc în anii 1930 - 1940” a văzut lumina tiparului în 2011, la Editura Enciclopedică din Bucureşti, lucrarea fiind scrisă sub coordonarea prof. univ. dr. Gheorghe Sbârnă şi susţinută la Universitatea „Valahia” din Târgovişte. Potrivit bibliografiei introduse în finalul volumului, Gigel Sorinel Ştirbu, cu pregătire teologică la bază, a devenit tobă de carte în anii de dinainte de 2011, asimilând vaste cunoştinţe pe subiectul liberalismului românesc interbelic din izvoare istorice conţinute de nu mai puţin de 17 volume citate de autor şi de 27 de tomuri de memorii semnate de Constantin Argetoianu, Sabina Cantacuzino, Armand Călinescu, Ion Constantinescu, Nichifor Crainic, I.G. Duca, Grigore Gafencu, Nicolae Iorga, Mihail Manoilescu, A.P. Samson, Gheorghe Selten, Victor Slăvescu, Pamfil Şeicaru şi Constantin C. Giurescu.
La acestea se adaugă, potrivit aceleiaşi surse, 25 de volume semnate sau coordonate de figuri istorice sau de mari personalităţi în domeniu precum Petre Ghiaţă (numit de autor, în mod eronat, Gheaţă), Armin Heinen, G.G. Joanescu, Ioan Lăcustă, Ioan Scurtu, Ioan Mamina, Hans-Christian Maner, Pierre Manent, Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Florea Nedelcu, Constantin Nica, Ion Bulei, Ioan Alexandrescu sau C. Zotta. Alte 26 de volume mai sunt amintite, ca lucrări speciale, de autor, semnate, printre alţii, de Ovidiu Buruiană, Emilian Bold, Gheorghe Cliveti, M.I. Costian, Gh. I. Florescu, Dumitru Grigorescu, Anastasie Iordache, Dan Amedeo Lăzărescu, Petre Otu, Aurel Pentelescu, Şerban Rădulescu-Zoner, Victor Spinei, din nou Ioan Scurtu, Alexandru Zub şi lista ar putea continua. Aproape 100 de volume ştiinţifice şi o mulţime de documente şi publicaţii vechi citate de Ştirbu în 480 de note de subsol. Unui asemenea volum de studiu trebuie să i se dedice extrem de mult timp, nemaipunând la socoteală timpul necesar elaborării unei pretenţioase teze de doctorat.
Inexplicabil
Când a făcut toate acestea parlamentarul liberal? Pentru că viaţa lui obişnuită nu a înregistrat nicio modificare în anii în care el ar fi trebuit să fie şoarece de bibliotecă. În perioada 2005 - 2007 a fost subprefect de Olt, în 2007 - 2008 a ocupat funcţia de secretar de stat în Ministerul Culturii, iar în 2008 este ales deputat. În primul mandat de parlamentar, Gigel Ştirbu n-a lipsit aproape de la nicio şedinţă a Camerei Deputaţilor, activitatea sa parlamentară cuprinzând 55 de luări de cuvânt în plen, 51 de declaraţii politice, 10 iniţiative legislative, zeci de întrebări şi interpelări şi susţinerea a 19 moţiuni.
De asemenea, a activat ca secretar în Grupul parlamentar al PNL, a făcut parte din trei comisii permanente, a condus, ca preşedinte, Comisia permanentă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru relaţia cu UNESCO, a condus Grupul parlamentar de prietenie cu Republica Peru şi a fost membru al altor trei grupuri similare. Başca activităţile din teren în judeţul în care a fost ales membru al Camerei Deputaţilor. Când a avut timp şi de studierea celor aproape 100 de volume ştiinţifice, când şi-a tocit coatele pe mesele arhivelor, când şi unde şi-a elaborat lucrarea de doctorat?
Pentru că, extrem de prezent în spaţiul public, omul n-a fost văzut niciodată cu pomeţii căzuţi a oboseală şi cu ochii umflaţi de nesomn şi de lucru prelungit atunci când tot omul se odihneşte. În plus, nici măcar un rând din teză nu a fost publicat în vreo publicaţie periodică de specialitate, aşa cum se obişnuieşte, înainte de publicarea unei lucrări de doctorat, deşi în CV-ul său Gigel Ştirbu ne informează că a avut şi activitate publicistică.
Supraomul Ştirbu
De altfel, el însuşi a recunoscut că n-a călcat o dată prin Arhivele Naţionale ale României, deşi, potrivit aceleiaşi bibliografii, Gigel Ştirbu ar fi studiat în Arhivele Naţionale Istorice Centrale mai multe fonduri referitoare la Carol al II-lea, la familiile Brătianu şi Averescu, precum şi la preşedinţii Consiliului de Miniştri din perioada 1930 - 1939. De asemenea, Biblioteca Naţională a României, dar şi Biblioteca Academiei Române ar fi fost „călcate” în repetate rânduri pentru laborioase studii. Iar pentru parcurgerea manuscriselor cuprinzând corespondenţa lui Gheorghe I. Brătianu, Ştirbu s-ar fi deplasat în Statele Unite ale Americii, la Universitatea Standford, din California.
Ei bine, întrebat, la începutul lui 2014, la scurtă vreme de la învestirea în funcţia de ministru al Culturii, despre aşa-zisele studii făcute pentru teza sa de doctorat, Gigel Ştirbu a declarat că „a rupt uşile Arhivelor Naţionale”. Ulterior, după ce jurnaliştii care i-au căutat urmele lăsate în prestigioasa instituţie nu au găsit nimic (nici măcar o fişă de observaţie care să cuprindă semnătura sa, deşi asemenea fişe sunt date spre completare cu titlul lucrării studiate, scopul studiului şi semnătura celui care calcă pragul Arhivelor), Ştirbu a spus, schimbat la faţă, că, de fapt, a avut colaboratori care i-au făcut rost de dosare. Ca să vezi! Întrebat, de asemenea, când a fost în SUA pentru a studia Arhivele Hoover (citate la pagina 38, în nota cu numărul 78), Ştirbu nu a dat un răspuns.
•••
Ar putea exista, totuşi, o explicaţie în toată această poveste: aceea că Gigel Sorinel Ştirbu ar poseda însuşiri supraomeneşti. Cu mult mai credibilă este, însă, îndoiala asupra contribuţiei sale la elaborarea lucrării.
