Orice ar scrie şi orice ar face, ziaristul slătinean este stigmatizat, suspectat şi înjurat plenar, când de un grup politic de interese, când de adversarii acestuia. Deşi unii politicienii locali, în aroganţa lor urât-mirositoare, se prefac că nu le pasă ce scriu „prăpădiţii de ziarişti”, ei subliniază cu portocaliu, cu roşu sau cu galben, pasajele pe care le consideră destabilizatoare cu privire la persoanele lor marcante şi slobozesc afurisenia către slugoii din divanele locale: cutare şi cutare ziarist sunt duşmani ai poporului, aveţi grijă de ei! Astfel de politruci, tineri sau bătrâni, sunt ca ţiganii: dacă nu i-ai cântat şi joia aceasta, degeaba i-ai cântat un cincinal întreg… Toţi au o mentalitate stalinistă, bazată pe celebra afurisenie: „Dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră!”.
Mai grav e faptul că papagalii pe care astfel de lideri îi promovează pentru Parlamentul României sunt atât de servili şi umili în faţa şefilor politici, încât nici n-ar mai merita să se prezinte în faţa electoratului. Pentru că, deşi candidează pe aşa-zisul vot uninominal, ei nu au propria lor personalitate, n-au vocaţie, n-au nimic care să-i individualizeze. Sunt nişte anexe ale organelor şefilor lor, nişte prelungiri în teritoriu, care funcţionează şi micţionează numai dacă vor muşchii şi scula şefului ierarhic. Ziaristul înfierat cu mânie proletară de deviaţionism politic se trezeşte cu tot felul de telefoane de ameninţare, cu tot felul de pigmei şi analfabeţi politici care-l somează că a greşit linia şi că va avea probleme în viitor… Se trezeşte ziaristul nealiniat cu tot felul de imbecili care-l sfătuiesc să se potolească… Dosarul său devine şi mai greu, atunci când unele dame de pripas şi cocote masculine, care nu reuşesc să ajungă la struguri, din cauza inculturii şi caracterului lor discutabil, pun gaz pe foc, crezând că ochiul stăpânului va îngrăşa vita jurnalistică de conjunctură… Dar stăpânul - ca stăpânul: furajează vita o zi-două, apoi îi administrează în piept aceeaşi copită răsplătitoare… Pentru că şefii iubesc trădarea, dar urăsc trădătorul, care mâine îi va trăda şi pe ei…
Acum să nu credeţi că în eşalonul doi al partidelor noastre de toate zilele nu sunt şi oameni de ispravă. Deseori, în jurnalele noastre, sub genericul „Generaţia aşteptată”, mi-am exprimat anumite puncte de vedere în acest sens. Am scris într-o notă de echilibru, pentru care am fost apreciat… Fiindcă, nu toţi politicienii cu urechile mari se trag din viţă de măgar. Din păcate, astfel de oameni înţelepţi sunt rari şi nici nu prea sunt promovaţi în linia întâi a partidelor respective.
În general, partidele scot în faţă gunoaiele, obedienţii, marionetele lipsite de personalitate, gugumanii uşor manevrabili, care - odată ajunşi în Parlamentul României - trebuie să cotizeze, cel puţin patru ani, la Sultanul din teritoriu, la Bivolul din umbră, care le-a tranzacţionat poziţia de demnitar al României. Iar ziariştii, fie ei şi cei mai cu vână, ori se aliniază acestor practici fanariote, ori dispar în tina uitării…
