Născut la sfârşitul secolului al XIX-lea, în 3 aprilie 1893, Damian Stănoiu a pornit de la condiţia de ţăran sărac şi a ajuns la statura de autor a peste treizeci de cărţi umoristice. S-a născut în familia Radei, născută Oancea, şi a lui Dumitru Stănoiu, ţărani din satul oltean Dobrotinet, după cum aflăm din prefaţa volumului „Alegere de stareţă”, cea mai cunoscută carte a autorului. Urmează cinci clase în localitatea natală, după care îşi întrerupe studiile şi începe să lucreze ca telefonist, apoi cântăreţ la biserică şi secretar la primărie. Decide apoi să meargă la şcoala de cântăreţi bisericeşti din Slatina, iar timp de câţiva ani practică diferite îndeletniciri: vânzător de portocale la Craiova, paracliser la Biserica „Amzei” din Bucureşti, muncitor la fabrica de ciment din Sinaia şi la cea de hârtie de la Letea, vânzător de jurnale în Iaşi, expediţionar în administraţia ziarelor „Dimineaţa” şi „Adevărul”, muncitor la o fabrică bucureşteană de mobilă, hamal la Constanţa, îngrijitor la spitalul Pantelimon.
Călugăr timp de aproape douăzeci de ani
După zeci de încercări eşuate de a-şi găsi un loc de muncă stabil, Damian Stănoiu alege în 1913 să se călugărească la mănăstirea Căldăruşani, luându-şi numele Daniil, se precizează în datele biografice din cartea „Alegere de stareţă”. În 1919 îl regăsim ca preot la mănăstirea Sinaia, după care va fi preot paroh în câteva localităţi din judeţele Vlaşca, Ilfov şi Prahova, în perioada 1920-1922. Ocupă în următorii ani posturile de secretar şi membru în Consiliul duhovnicesc al bisericii Udricani din Bucureşti, conduce tipografia de la mănăstirea Cernica şi slujeşte la biserica bucureşteană Antim. În aceeaşi perioadă elaborează monografii ale unor aşezăminte monahale aparţinând eparhiei Bucureşti: Mănăstirea Căldăruşani, Mănăstirea Pasărea, Mănăstirea Sămurcăşeşti (Ciorogârla) şi Mănăstirea Ţigăneşti, la îndemnul superiorilor.
Succesul literar şi sfârşitul vieţii monahale
Adevăratul său debut literar se produce în anul 1927 cu nuvela „În căutarea unei parohii”, apărută în revista „Viaţa Românească”. În 1928, lui Stănoiu i se editează „Călugări şi ispite”, o culegere de nuvele căreia, la ediţia a doua, din 1930, i se acordă Premiul „Ion Heliade-Rădulescu” al Academiei Române. Tot în 1928 i se tipăreşte romanul „Necazurile părintelui Ghedeon”, distins cu Premiul „Femina”, iar în 1929 intră în Societatea Scriitorilor Români. De pe acum se afirmă direcţia predilectă şi totodată cea mai interesantă a scrisului său: prezentarea vieţii monahale, ecleziastice în general, în lumina uşor ironică a unui râs blând, bonom. Linia aceasta e continuată în numeroase alte volume, proză scurtă sau romane. După apariţia celui mai apreciat roman al scriitorului, „Alegere de stareţă”, în 1932, Damian Stănoiu intră în conflict cu autorităţile bisericeşti şi i se cere să părăsească viaţa monahală. În gazetele vremii se vehicula că de vină nu ar fi fost activitatea sa literară, ci mai ales criticile aduse de acesta unui înalt ierarh, pentru afacerile acestuia cu vinuri. În 23 octombrie, „Adevărul literar şi artistic” publica adresa Patriarhiei prin care lui Damian Stănoiu i se cerea să renunţe la călugărie, precum şi răspunsul cuprinzând demisia sa.
Feţele bisericeşti, muzele scriitorului oltean
După ce a renunţat la viaţa monahală, Damian Stănoiu s-a dedicat în întregime literaturii, publicând până la finalul vieţii zeci de volume, majoritatea având aceeaşi temă: lumea bisericească. Scriitorul nu este nici antireligios, nici ateu, iar călugării săi cred cu moderaţie în existenţa lui Dumnezeu şi cu neabătută tărie în existenţa unui Diavol a cărui prezenţă familiară reprezintă una dintre faţetele cele mai banale ale cotidianului. Sunt oameni simpli, mărunţi, obişnuiţi, a căror viaţă iese din normal doar datorită faptului că ar trebui să fie diferită de cea comună. Printre mijloacele literare utilizate de Damian Stănoiu se detaşează citarea copioasă a textelor sacre sau parafrazarea acestora, cu efecte diferite, în funcţie de context. Pe buzele celor drepţi, limbajul bisericesc - solemn, hieratic, uşor arhaizant - fie zugrăveşte naive imagini apocaliptice, fie răspândeşte iz de veche bucoavnă. Ca, de altfel, şi numele monahale, cu rezonante exotic-pravoslavnice, în a căror simplă înşiruire adie mireasmă de amvon şi de tămâie: Arsenie, Porfirie, Ruvim, Nectarie, Achindin, Tarasie, Isachie, Vitalie, Terapont, Avacum, Varsanufie, Calist; Trifilia, Epraxia, Apolinaria, Xenia, Harisia, Evlampia, Epiharia, Anatolia, Tavifta, Platonida, Elpidia, Drasida, Gorgonia.
Înmormântat la cimitirul Bellu
După venirea comuniştilor la putere, Damian Stănoiu a refuzat să se mai exprime public. A murit în 8 iulie 1956, la vârsta de 63 de ani, şi a fost înmormântat la cimitirul Bellu. Scriind timp de peste două decenii, Damian Stănoiu a lăsat moştenire o operă literară care însumează zeci de volume, diferite ca tematică şi structură stilistică. Rămâne în literatura română ca umorist al unui segment social strict circumscris: mediul monahal, restul operei putând fi menţionat doar cu titlu bibliografic. Opera sa îl situează între reprezentanţii de seamă ai genului umoristic, alături de Ion Luca Caragiale, Ion Alexandru Brătescu-Voineşti şi Calistrat Hogaş.
