„Copiii instituţionalizaţi nu trebuie priviţi cu milă”

Lucrează de aproape zece ani în sistemul de asistenţă socială şi are o bogată experienţă profesională. Din iunie 2012 este director general al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Spre deosebire de alţi şefi de instituţii, care încearcă să se detaşeze de problemele de serviciu atunci când ajung acasă, Rădiţa Piroşca s-a implicat poate prea mult în activitatea profesională, astfel încât copiii din sistemul instituţionalizat reprezintă o a doua familie pentru aceasta. Despre stategia care a implementat-o la nivelul DGASPC Olt şi ce îşi propune în perspectivă, aflaţi din interviul următor.

Care este prima impresie şi ce aţi găsit în sistem, după ce aţi preluat conducerea instituţiei?
Ceea ce am observat, ca un punct mai slab şi nu neapărat negativ, este că activitatea copiilor nu era integrată şi cunoscută în societate, ceea ce îi izola oarecum de societate. Şi ei se simţeau izolaţi şi marginalizaţi. Şi asta am încercat să schimb alături de echipa mea şi, după cum aţi observat, activităţile le-am deschis spre comunitate. Ţin minte că prima noastră activitatea împreună a fost la picnic. Îmi amintesc şi acum că nu se cunoşteau, deşi erau beneficiari ai aceluiaşi tip de servicii sociale. Toată activitatea se făcea pe grupuleţe. Atunci s-au jucat şi au fost foarte fericiţi. Am şi expus activitatea lor ca să se vadă că nu sunt diferiţi cu nimic de ceilalţi copii. Ba chiar din contră.

Copiii simt lipsa de afecţiune a părinţilor?
Toţi îşi doresc să aparţină unei familii. Încercăm să fim familia lor, dar ei ar vrea să aibă o familie doar a lor. Şi dorinţa mea este să crească în familie. Am să vă relatez o situaţie sensibilă. Sora mea, care locuieşte în Timişoara, a adoptat, anul trecut, o fetiţă de şapte ani. Acest copil i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru că rugile ei de a avea o familie i-au fost ascultate. Copila avea parte de o viaţă bună şi înainte de adopţie, avea un asistent maternal care o iubea şi cu care încă păstrează legătura, dar tot timpul îşi dorea să aibă o familie doar a ei.

Reprezintă copiii instituţionalizaţi o a doua familie pentru dumneavoastră?
Da, au devenit familia mea. Nu poţi să te rupi de ei, nu poţi să nu-i iubeşti. Deci nu poţi să nu te implici alături de educatori. Dar în acelaşi timp nu poţi avea rezultate dacă nu lucrezi în echipă. Toate soluţiile şi problemele le abordăm în echipă, se discută cu asistentul social, psihologul, educatorul şi managerul de caz care răspunde de acel copil. Abordăm orice problemă şi încercăm să găsim soluţia cea mai bună. Copilul trebuie să primească o educaţie, să urmeze o formă de învăţământ şi încercăm reintegrarea în familie. Pentru unii tineri nu reuşim reintegrarea în familie pentru că acest lucru nu este posibil din cauza faptului că acea familie este cu risc, este dezmembrată, nu ne oferă siguranţa morală, materială şi responsabilitate faţă de copii. Aici nu este vorba strict de sărăcie, pentru că dacă ar fi numai asta am putea face ceva. Mai avem parteneriate cu fundaţii şi cu ajutorul lor putem sprijini pe o perioadă familia, să mai reparăm o casă, să mai dotăm cu mobilier, să luăm rechizite, dar când familia nu acordă siguranţă morală şi responsabilitate nu putem să ducem un copil la astfel de părinţi. Pentru cei aflaţi în această situaţie, cea mai bună soluţie este familia adoptatoare. Din păcate, familiile adoptatoare doresc copii nou-născuţi sau cel mult cu vârsta de un an. Şi îi înţeleg pe de-o parte că, mamă fiind, ştiu că vrei să trăieşti alături de copilul tău fiecare etapă a vieţii. Pe de altă parte, vrei să îl formezi, considerând clar că tu îi oferi cea mai bună educaţie. Sunt familii care au trei, patru, cinci copii în instituţie şi nu s-au mai interesat de ei. Numai că sunt şi părinţi, din păcate, şi o spun, care fac copii doar pentru alocaţie. Mulţi aduc copilul după ce nu mai primesc acea alocaţie de două milioane de lei vechi. Când ea se reduce la 42 de lei şi copilul creşte, are nevoi mai mari şi nu mai reprezintă o resursă financiară, atunci părinţii vin la Direcţie şi solicită un serviciu social.

În multe dintre ţările europene statul oferă o soluţie pentru copiii care provin din familii extrem de sărace, acordând un sprijin părinţilor pentru a-i putea creşte. La noi, însă, statul preia copiii, dar lasă familia în aceleaşi condiţii?
În Romania încă, din păcate, acest sprijin constă, mai ales, în suport financiar sub formă de prestaţii sau beneficii sociale, acest tip de suport este predominant deocamdată fiind şi preferat de reprezentanţii legali ai copilului şi mai puţin sunt dezvolate servicii de sprijin, centre de zi, consiliere, servicii de inserţie pe piaţa muncii. În sistemul instituţional, la nivelul judeţului Olt, copilul este valorizat ca o persoană cu drepturi şi măsuri de protecţie care să-i susţină dezvoltarea armonioasă, creşterea şi educarea într-un mediu cât mai apropiat de structura şi căldura unei familii.

Care este strategia după care vă ghidaţi în activitatea dumneavoastră? Nu cred că legislaţia este literă de lege, pentru că dacă ar fi să aplicaţi cu sfinţenie legislaţia nu aţi fi ajuns la asemenea rezultate!
Implicându-mă şi acolo poate unde nu neapărat ar fi atributul unui director. Copiii care dau dovadă că încearcă să-şi îmbunătăţească modul de a trăi şi de a se comporta primesc recompensă. Şi aceste recompense le-aţi văzut: petreceri de ziua lor, excursii sau tabere pentru cei care se duc la şcoală, pentru reuşite şcolare. Mă mândresc cu copiii care au luat bacalaureatul şi au fost admişi la facultate, cu copii care au diverse talente şi atunci îi ajutăm să-şi cultive aceste talente. Face parte tot din strategia mea şi a echipei mele să-i implicăm în diverse activităţi pentru că am considerat că o minte neocupată şi o energie necanalizată spre lucruri pozitive, care să le facă reală plăcere, pot fi consumate în direcţii greşite. Şi încerc din acest punct de vedere să fac o concurenţă loială între ei.

Dumneavoastră reuşiţi să le insuflaţi acea disciplină pe care părinţii din familii normale, din lipsă de timp, nu reuşesc să o facă.
Întotdeauna le spun: Voi în viaţă veţi reuşi doar dacă vă faceţi respectaţi. Din milă vă dă cineva o dată, de două ori, de trei ori, cât mai sunteţi mici şi impresionaţi. Avem copii din sistem care reuşesc să ia bacalaureatul fără mari probleme, în condiţiile în care un copil dintr-o familie normală, care este dus chiar şi la meditaţii, nu reuşeşte. Copiii din sistem, când au luat bacalaureatul, ştiu ce vor de la viaţă. Am încercat să elimin „datul de pomană”, am vrut ca atunci când primesc ceva în dar să fie pentru că o merită, pentru că au realizat ceva, fie şi numai o felicitare. Am organizat târguri cu specific, spectacole, în cadrul cărora societatea să vadă ce pot face aceşti copii. Am încercat această deschidere şi pentru binele copiilor instituţionalizaţi, pentru a se bucura de aprecierea muncii lor, dar şi pentru ca societatea să nu-i mai vadă ca pe nişte paria. Aici ar putea interveni discriminarea pozitivă, dar şi asta am încercat să contracarăm. Am vrut să nu fie priviţi cu milă doar pentru că sunt crescuţi într-o casă de copii. Nu, ei sunt copii care, într-adevăr, au avut mai puţin noroc decât alţii, dar sunt la fel de frumoşi.