Special

2018-08-22, 19:22:26

23 August, o zi cât o epocă. Istoric: „Eu am crescut în acea perioadă, nu aveam de unde să ştiu cum ar fi altfel. Am crezut că aşa este”

Partea omagială, încorsetată, dogmatică şi apăsătoare a zilei de 23 August era suportată de slătineni doar pentru a se putea bucura, ulterior, de produsele care în mod obişnuit nu s-ar fi găsit peste tot, micii sau berea. Totodată, potrivit doctorului în istorie Aurelia Grosu, Ziua Naţională de dinainte de 1989 reprezenta o încununare a cultului personalităţii, care era promovat în toate domeniile, figura lui Nicolae Ceauşescu umbrind orice activitate.


Aurelia Grosu, istoric şi totodată contemporan al Epocii de Aur, îşi aminteşte de defilările şi specifice din perioada comunistă, dar mărturiseşte că oamenii de rând se bucurau de faptul că într-o zi ca cea de 23 August sunt liberi de la serviciu sau îşi petrec timpul în locuri de agrement.

„Eu am perceput ziua de 23 August ca fiind formată din două părţi. Era o parte omagială, încorsetată, dogmatică, apăsătoare -  eu la muzeu începeam pregătirile cu foarte mult timp înainte, erau pregătiri foarte serioase, cu tot ceea ce însemna activităţi cu defilare şi spectacole, iar parte a doua a zilei era foarte aşteptată de oameni. Magazinele şi locurile de agrement erau cu mici, cu bere, era zi liberă şi oamenii o transformau într-o sărbătoare personală. Românul nostru şi noi toţi ştergeam ce a fost în prima parte şi căutam să ne simţim cât mai bine pentru că nu găseai întotdeauna mici, bere şi alte lucruri de acest gen. Le găseai doar la zile festive”, spune Aurelia Grosu.

Propaganda vremii presupunea ca nimic să nu se facă fără evocarea şi omagierea „Tovarăşului”, mai arată istoricul, iar o sărbătoare ca aceasta presupune o pregătire îndelungată de până la aproape un an. Cenzura şi controlul erau intens utilizate de instituţiile de forţă ale statului comunist.

„Ca om care a lucrat la muzeu, o instituţie subordonată a Secţiei de Propagandă a Comitetului Judeţean de Partid, pe vremea aceea, principala noastră sarcină de partid era să facem o expoziţie în care evident că avea o tematică subordonată nu neapărat aspectelor istorice, când s-au întors armele împotriva Germaniei naziste, cât era profund politizată şi ideologizată. Trebuia să arătăm înfăptuirile, rolul conducătorului, fiecare panou începea cu un citat, chiar şi la cele de istorie, din Nicolae Ceauşescu. O expoziţie de acest gen avea 20 la sută elemente de istorie şi 80 la sută ceea ce într-un şablon se numea cultul personalităţii. Această tematică trecea prin foarte multe filtre, până când era aprobată - fiecare text, fiecare fotografie, fiecare citat din «tovarăşul Nicolae Ceaşescu». Era o muncă de aproape un an de zile pentru o singură zi”, arată muzeograful.

Nicun detaliu nu era lăsat la voia întâmplării, iar organele de partid şi de stat trebuia să aprobe tot.

„Erau detalii care duceau la renunţarea la folosirea unei fotografii de la faptul că era nodul de la cravata tovarăşului nu ştiu cum. O chestiune hazlie este faptul că tovarăşa era mai înaltă decât tovarăşul şi trebuia să ne uităm şi să alegem fotografii dintr-un cadru mai îndepărtat sau cumva încât să nu se vadă diferenţa de înălţime. Nu mai spun de priviri de zâmbete, de expresie facială. După ce era totul finalizat, veneau să o vizioneze de la Secţia de Propagandă. Întâi venea şeful, care întotdeauna avea ceva de spus şi mai schimbam: «citatul ăsta din tovarăşul nu este atât de actual!». Actual în sensul că totul era actual la tovarăşul, dar mai nou spusese altceva, trebuia să dăm citatele din ultimele cuvântări. Trebuia să le refacem. După vernisarea expoziţiei, la Casa de Cultură a Sindicatelor, era defilarea, apoi un spectacol omagial, în centrul Slatinei”, mai spune Aurelia Grosu.

„Uşurare” este cuvântul care ea descrie sentimentul trăit după sfârşitul acestei epoci. Totodată, Aurelia Grosu mărturiseşte că oamenii din acea vreme nu realizau faptul că lucrurile pot fi şi altfel.

„Eu nu sunt nostalgică! A fost o perioadă pe care a trăit-o şi pentru care nu aveam nişte termene de comparaţie. Eu am crescut în acea epocă, nu aveam de unde să ştiu cum ar fi altfel. Am crezut că aşa este. Noi ne-am trăit viaţa şi asta era, deşi erau foarte multe lucruri pe care le simţeai, pentru că până la urmă eşti om. Era toată această hărţuire, controlul extraordinar de mare, mai ales pentru noi care lucram într-o instituţie politizată, ideologizată. În alte întreprinderi, activitatea partidului nu era aşa de simţită. În primul an, după ’89, am avut un sentiment de uşurare”, a mai afirmat ea.

Ca şi istoric, Aurelia Grosu spune că evenimentele dinaintea instaurării regimului comunist fuseseră manipulate încât se ajunsese ca Nicolae Ceauşescu să fie un etalon pentru toate evenimentele evocate. Exegetul suprem, „Tovarăşul”, avea o părere despre geţi, daci, dar şi despre Evul Mediu, Unirea Principatelor sau cele două conflagraţii modiale, şi doar asta conta.

„Ajunsesem oarecum să spunem că voievozi şi mari conducători ai acestui neam semănau cu Ceauşescu şi nu invers. De exemplu, la o expoziţie de arheologie, fiecare panou avea un citat din tovarăşul. N-aveam un citat din Vasile Pârvan, din marii istorici, din istoricii antici. Aveam citate din Ceauşescu care spusese despre fiecare câte ceva, şi de geto-daci, şi de Burebista, şi de Decebal, de Mihai Viteazul, de toţi”, spune Aurelia Grosu.

Ea mai spune că au existat evenimente din istorie despre care nici nu se amintea la Facultatea de Istorie. Pactul Ribbentrop – Molotov, perioada interbelică sau ideea de Monarhie se numărau printre subiectele tabu din lumea academică a României Comuniste.

„23 august era Ziua Naţională, atunci, dar mai era un 23 august de care nu s-a vorbit niciodată în epoca respectivă – 23 august 1939, când s-a semnat pactul Ribbetrop – Molotov, care a însemnat declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial, până la urmă. Cel puţin în cazul nostru, a fost sacrificată Basarabia, prin acest pact. Nu se amintea niciodată şi nici nu se scria. Istoria asta a fost aflată. Ştiam de pact, dar nu în detaliu, cu toate dedesubturile şi consecinţele”, arată istoricul slătinean.

Acesta este şi motivul pentru care, mai spune Aurelia Grosu, după Revoluţia din 1989 s-a văzut nevoită să reia studiul specific unui student la Istorie, să afle detalii despre evenimente istorice şi să cunoască lucruri pe care efectiv nu le ştia.
 
„Eu am spus că, practic, am mai făcut o facultate de istorie, după 1990. Noi nu am făcut despre Monarhie, care este o parte din istorie. Sau dacă ni se spunea, le aflam printr-o prismă ideologizantă. Despre perioada interbelică, noi învăţam mai mult istoria PCR şi Congresele, şi Marea Grevă a Ceferiştilor din 1933. Am învăţat despre Marea Criză prin prisma eşecului regimului capitalist. Eu, cel puţin, am făcut eforturi şi mi-a plăcut să fac treaba asta pentru că mi-am dat seama câte lucruri nu ştiu, eu care făcusem o facultate de istorie. A trebuit să citesc foarte mult, am căutat să devin un om informat şi cât de cât obiectiv”, a conchis Aurelia Grosu.           

Doctor în istorie şi cercetător ştiinţific, Aurelia Grosu a lucrat la Muzeul Judeţean Olt peste 35 ani şi vreme de 13 ani a condus instituţia de cultură.


Comentarii

Redacţia

2018-08-22 19:22:26

Conținutul website-ului www.gazetanoua.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea Gazeta Nouă. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa office@gazetanoua.ro

loading...