Interviu

2019-03-07, 15:30:53

Cristian Bughea, despre presa de odinioară şi cea de astăzi: „Tot ceea ce se scria era controlat, acum circulă fel de fel de informaţii”

Cunoscut drept unul dintre jurnaliştii vechi ai presei locale, în mod special sportivă, Cristian Bughea, realizator al emisiunii „Stadion” de la Olt TV a vorbit, în cadrul unui interviu exclusiv, despre cum se făcea presă odinioară. Care sunt diferenţele sau similitudinile din perioada de dinainte de ’89 şi presa din zilele noastre, când informaţia este la doar un click distanţă, prin ochii jurnalistului ce a lucrat ani buni pentru săptămânalul Oltul (înainte de Revoluţie), Adevărul, Cronica Română, Radio Craiova şi TVR Craiova.

Faceţi presă încă din anii ’80, care ar fi diferenţele între presa de atunci şi cea din zilele noastre?
Uriaşe. Când nu existau calculatoare, internet, whatsapp, toate aceste lucruri care sunt astăzi, articolul se scria după o documentare în teritoriu. Obligatoriu! Nu aveai soluţii în a afla despre un anumit eveniment. Nu existau nici telefoane mobile, aşa că te duceai pe teren, vorbeai cu personajul respectiv, după care te întorceai în redacţie. Dacă aveai norocul să ai un reportofon, erai fericit. Scoteai trei, patru pagini, după care sintetizai, să poată fi citit. Apoi îl băteam la maşina de scris, materialul îl vedea redactorul-şef, îl mai corecta pe alocuri şi ajungea în tipografie. Trebuia să alergi foarte, foarte mult, să afli informaţii. Redactorul-şef ne spunea, mai tot timpul, «când plecaţi de acasă, până ajungeţi la birou, să veniţi măcar cu o ştire». Eram foarte atent, când plecam de acasă, mai ales că după ’90 exista libertate de exprimare, puteai scrie despre orice.

Cât de mare era cenzura în perioada regimului comunist?

Era. Scriam pe sport. Nu puteai să spui că jucătorul x a dat pe lângă minge. Sau dacă o făceam, redactorul-şef mai peria materialul, dar nu mă deranja. Făceam deplasări cu FC Olt, ştiam ce trebuie să fac.

Acum informaţia este la tot pasul. Este mult mai uşor să faci presă decât înainte?
Nu se mai face documentare pe teren. Toată lumea se limitează la două comunicate, le prelucrează puţin, mai pune două cuvinte de la el şi gata materialul. N-aş putea să mă adaptez. Tehnica din ziua de astăzi mă depăşeşte. Nici nu vreau să învăţ, eu am rămas fidel cărţii, când vreau să aflu ceva, citesc. Pe vremea aia nu aveai altă sursă de informare, decât cartea. Am făcut deplasări în tot judeţul, cu toate mijloacele de transport posibile, per pedes, cu bicicleta, cu căruţa… Când aflai de anumite competiţii, gen Cupa Satelor la fotbal, te duceai cu ce aveai. Acum, nu mai este o problemă mijlocul de transport.

Sportul a fost o prioritate pentru regimul comunist, care era modul în care relataţi despre echipa FC Olt Scorniceşti?
Erau jucători aduşi din toată ţara, în ’88- ’89 aici evoluau Balaci, Donose, Crişan, înainte Dorinel Munteanu, Bumbescu, Piţurcă, era o echipă care a avut posibilitatea să participe în Cupa UEFA, era antrenată de Halagian. Fiind echipa etalon a judeţului, era foarte bine văzută. Jucătorii stăteau foarte puţin în Slatina, au jucat aici până în 1985, după care s-au mutat la Scorniceşti. Mi-aduc aminte, la meciurile cu Dinamo şi Steaua, chiar dacă nu exista benzină, era raţie, 40 de litri pe lună, se făcea coadă de 20 de kilometri, până la Slatina, bară la bară. Veneau de la Craiova, Slatina, Bucureşti, iar la intrarea în Scorniceşti se circula bară la bară pe un singur sens. Erau spectacole fotbalistice de mare calitate.

De ce presă sportivă?
Nu prea am scris pe alte domenii. Pe mine mă interesa sportul. Erau patru, cinci echipe în Liga a III-a, aveai ce să scrii.

Cum erau priviţi ziariştii? Aveau un anumit statut, se bucurau de anumite privilegii doar pentru că practicau această meserie?
Am mai avut conflicte. Mai scriam de câte o echipă că ratează, că joacă mai prost. Odată, trebuia să merg cu FC Olt într-o deplasare, iar Halagian m-a dat jos din autocar. Nu aveai cine ştie ce posibilităţi. Era pasiunea asta uriaşă de a vedea spectacole de calitate. Până în ’89 nu exista un statut anume că eşti ziarist. Datoria ta era să te deplasezi la locul evenimentului, acolo să-ţi notezi foarte atent tot ceea ce se întâmplă. Pentru că, apropo de tehnică de astăzi, atunci făceai o poză şi până îţi intra în ziar, treceau trei zile. Până developai filmul şi alte lucruri, treceau câteva zile. Acum, foarte puţin mai fac presă, pentru că mi-e greu, informaţiile circulă foarte repede. Să văd în altă parte şi să-l scriu, mi se pare că nu este corect. Acum sunt revolte, proteste, se întâmplă tot felul de lucruri, iar cei care nu se duc pe teren scriu de la alţii.

În perioada regimului comunist erau relatate astfel de evenimente?
Nu existau. Că mai auzizem de revoltele miniere, din 1986…, dar nu se publicau. Nu se publicau nemulţumiri ale oamenilor, chiar dacă existau. Veneai, te plângeai la redactorul-şef, el se ducea la organizaţia de partid judeţeană, iar dacă era de publicat se publica, dacă nu, nu. Nu răsufla mai nimic.

Pentru că există o mare concurenţă, toată lumea îşi doreşte exclusivitate, să afle primul evenimentul. Informaţiile, de multe ori, se dau pe surse, surse care nu pot fi dezvăluite. Cum vedeţi goana asta după a fi primul care oferă informaţia?

Regula de bază este să verifici informaţia din trei surse. Dacă nu respecţi aceste trei surse, s-ar putea să vii cu un fake-news. Circulă fel de fel de informaţii pe internet, iar multe sunt false.

Cum arătau paginile ziarelor locale când era anunţată o vizită oficială a preşedintelui Nicolae Ceauşescu?

Erau vizite legate de Ziua Recoltei, în mod special, când noi dădeam acele producţii uriaşe. În 1978, după cutremur, România suferea din punct de vedere al alimentaţiei. Dar se făcea Ziua Recoltei în judeţul Olt. Toate ziarele erau pline, din primul coţ al paginei, până la ultimul, cu aceste evenimente. În acele zile era o adevărată „bogăţie” a ţării. Pe Stadionul „1 Mai”, unde aterizează elicopterul, se aduceau inclusiv culturi de porumb, munţi de ceapă, munţi de cartofi, standuri cu şuncă de Praga, fel şi fel de cârnaţi, şi alte bunătăţi.

Ajungeau la oamenii de rând, măcar în acele zile, astfel de produse?

Niciodată. Oamenii veneau, vizitau, vedeau cât de „bogată” e ţara şi plecau. Se aduceau animale de rasă de la Braşov, erau expuse, apoi duse înapoi. Era un exces de zel pentru realizările de atunci, le-am trăit pe pielea mea, dar asta era situaţia. Indiferent de funcţia pe care o aveai, că erai ziarist sau altceva, eram toţi scoşi de la ora 5.00. Ceauşescu pleca de la 8 din Bucureşti, dar noi stăteam să-l aşteptam cu noaptea-n cap. Nu aveam altă oportunitate, era un sistem de viaţa căruia trebuia să-i faci faţă. Salariile şefilor erau mai mari, redactorii aveau salarii la un nivel normal, cât să-ţi faci un concediu pe an...

Consumatorul de informaţie răsfoieşte acum cele mai importante publicaţii din faţa calculatorului. Cum vedeţi viitorul presei scrise?
Totul depinde de finanţare. Îmi pare rău că, de la o zi la alta, a dispărut presa scrisă. Colega ta a venit din Anglia cu un ziar de 60 de pagini. Pentru asta ai nevoie de o echipă redacţională uriaşă. Nu poţi face asta cu şase, şapte redactori, iar cheltuielile de tipărire sunt uriaşe. Mare parte din populaţia României trăieşte la sat, până acum ceva timp erau câteva canale TV, acum sunt destule... Omul îşi lua informaţia din ziar.

Un ziarist are puterea de a schimba ceva prin investigaţiile pe care le face, prin modul în care semnalează probleme reale ale comunităţii?

Foarte puţin. Taberele sunt împărţite, oamenii au păreri diferite. Dacă tu, ca ziarist, vrei să-i faci o imagine bună unui fotbalist, cu argumente, are evoluţii bune, întotdeauna se vor găsi contestatari. Poate să dea 100 de goluri, se va găsi cineva, iar acel cineva influentează pe altcineva, care să spună altceva. Lumea este împărţită, indiferent de natura informaţiei. E greu să mai fii formator de opinie, pentru că societatea noastră este total bulversată.

Presă scrisă sau televiziune?
Televiziune. Nu pentru că este mai greu în presa scrisă, dar eu am un mentor, care m-a ajutat foarte mult să fac televiziune. Cristian Ţopescu, de la care am înţeles cât de importantă este documentarea. Când fac emisiune de fotbal, spun tot timpul că prima minge de fotbal în Slatina a fost adusă în 1912, iar în 1914 au fost primele două meciuri oficiale organizate în Slatina. Dacă în presa scrisă, mai stai să te gândeşti ce cuvânt merge aici, ce frază trebuie schimbată colo, în televiziune, ceea ce ai spus rămâne spus.

Cum aţi catloga presa locală? Sunt ziarişti cu experienţă, alţii mai tineri, unii chiar foarte tineri, sunt bine pregătiţi în ceea ce fac?

Nu. Din ce am constatat, la tineretul acesta din presa locală, cultura generală este sub orice critică. După părerea mea, un ziarst trebuie să aibă o cultură generală solidă. În momentul în care te duci să iei un interviu, dar tu nu cunoşti termenii pe care-i foloseşte interlocutorul... Mă refer la ziariştii tineri, care au 20-25 de ani. Ca să fii un bun formator de opinie, trebuie să ai o cultură generală solidă. Au fel şi fel de diplome, de mastere, cu medii mari, dar...

Se spune că cei mai mulţi ziarişti scriu la comandă. Cum vedeţi lucrurile?
Se întâmplă, se întîmpla şi înainte. După 1990 încoace, au existat două lucruri esenţiale. Conducătorii instituţiilor statului mai scăpau pe de-alături. Se întâmpla să afli. Sunai directorul, ai făcut asta, vin să te intervievez. Fugea. Era greu de găsit. N-aveai cum să dai informaţia fără opinia lui, pentru că după Revoluţie toată lumea se adresa Justiţiei. Nu aveai cele trei surse, o puteai încurca.

Credibilitatea presei era mai mare atunci sau acum? Mulţi spun, aşa este, am auzit, am văzut la televizor sau am citit pe internet.
Atunci totul era controlat. Tot ceea ce se scria, aşa era. Dacă se publica un articol că x a furat două gaini, păi aşa era. Acum, a luat amploare fenomenul acesta de fake-news. Multe informaţii false.

Multe site-uri sunt de satiră. Din păcate, oamenii nu reuşesc să facă diferenţa între ştirea reală şi pamflet.

Atât timp cât mijloacele de informare sunt atât de variate, nenumărate site-uri, televiziunile dau o informaţie într-un fel, alţii într-un fel, în funcţie de interesul pe care îl au, omul trebuie să aibă capacitatea de a discerne. La oraş, o mai are, la ţară, nu prea. Oamenii pot fi foarte uşor manipulaţi.

Dacă ar fi să dăm timpul înapoi, aţi alege să faceţi tot presă?

Da, dar tot presă sportivă.

Aţi fost vreodată agresat pentru lucrurile pe care le-aţi scris?
Aşa cum am spus, am fost dat jos din autocar. Scrisesem adevărul din punctul meu de vedere, dintr-al lor nu. În 1989, în ultimul an de existenţă al echipei FC Olt, după ce a plecat Cornel Dinu, a venit Constantin Oţet. Jucători precum Donose, Balaci niciodată nu se pregăteau. Ne duceam să-i vedem la antrenament şi îmi aduc aminte o fază, pe care nu am scris-o pentru că nu mi-o publica nimeni. Jucau rummy, beau, iar antrenorul îi cerea «Ilie, te rog să vii la antrenament», iar Balaci i-a spus «hai domnule, lasă-mă în pace, de dumneata am auzit doar la alimentară». Cine îmi publica mie aşa ceva? Normal, mi-aş fi dorit să scriu. Singura echipă care o bătea pe FC Olt era Victoria Bucureşti. Băteam pe Dinamo, pe Steaua... când plecam în deplasare, ne cazam la hoteluri bune. Am stat o dată în cameră, perete în perete cu Balaci. Toată noaptea s-au auzit piesele, jucau rummy. A doua zi a fost cel mai bun de pe teren. Am trăit momente extraordinare în sportul slătinean, de-a lungul vremii. Am fost în Polonia, cu echipa de lupte, sunt multe, multe momente frumoase trăite prin prisma meseriei. Aşa că, le-aş spune tinerilor că este o meserie frumoasă, dar să fie bine pregătiţi, să cunoască o limbă străină şi să aibă o cultură generală bună, pentru a putea face presă.












Comentarii

Redacţia

2019-03-07 15:30:53

Conținutul website-ului www.gazetanoua.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea Gazeta Nouă. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa office@gazetanoua.ro

loading...