30 august este o zi tristă, este ziua în care Florina Popa a trecut într-o altă lume, pentru că oamenii dragi nu mor niciodată. Ei rămân veşnic în amintirile noastre, ne sunt prezenţi în gânduri fără să ne dăm seama.
Din acea zi călduroasă de vară, pe unul dintre pereţii redacţiei stă fotografia ei. Sunt şase ani de când singurul lucru pe care îl mai putem face este să-i aprindem o lumânare.
Şase ani de când o septicemie ne-a răpit-o pe Florina Popa. Vestea morţii ei a picat ca un trăsnet. O aşteptam să se întoarcă din concediu, vorbisem la telefon cu o zi înainte şi îmi spusese că o răceală nu-i dădea pace, medicii hotărâseră să o interneze pentru mai multe investigaţii. Cu o noapte înainte să moară a vrut să doarmă acasă, neştiind că va fi ultima alături de copilaşul ei. A murit fără să ştie ce i se întâmplă, septicemia i-a făcut inima să-i cedeze. Intervenţia paramedicilor a fost promptă, însă Florina era deja într-o lume mai bună.
Un apel telefonic m-a anunţat că Flori Popa a murit, n-am crezut până când maşina IML, ce plecase din faţa blocului ei, nu a trecut pe lângă mine. Coşmarul devenise realitate, Florina nu mai era.
