Despre „taxa pe lăcomie” şi băncile suferinde

Mă tot gândesc, de când a intrat în vigoare „taxa pe lăcomie”, cum să reacţionez ca cetăţean de rând faţă de ceea ce înţeleg că ar fi nişte chinuri groaznice prin care trec băncile. Tot încerc să apeleze la morala creştină din interiorul meu, să-mi pese de aceşti semeni bancheri, dar datornicul la bănci din mine nu mă lasă. Încerc eu să fac o analiză serioasă, să trec în revistă efectele economice ale unei astfel de măsuri, dar îmi fuge gândul. Nu-mi pot stăpâni bucuria când mă gândesc că băncile suferă, fie şi foarte-foarte puţin.

Nu sunt un specialist în economie, după cum se vede, ştiu însă cum funcţionează lumea, societatea, instituţiile, aşa că am deschis urechile şi ochii şi am ascultat cu atenţie ceea ce-mi spun unele televiziuni cu privire la aceste efecte negative ale „taxei pe lăcomie”. Trecând peste faptul că nu înţeleg de ce anumite televiziuni şi jurnalişti apără băncile cu atâta patimă, tot nu pot să nu mă bucur pentru că astfel de ofensive arată că instituţiile bancare sunt măcar deranjate de ce se întâmplă, un pic jenate, chiar dacă nu suferă. 

Nu sunt fanul lui Vâlcov şi am şi câteva articole publicate care arată că, înainte cu mulţi ani de dosarele DNA, am scris despre afacerile fostului primar din Slatina. Acum, când mă gândesc că le-a făcut ceva băncilor, nu pot să nu-l apreciez măcar un pic.

S-a spus că vor pleca băncile din ţară, dar nimic până acum. Mai mult, văd că una cu capital american se instalează comod pe ruinele uneia greceşti. Deci despre ce vorbim?