Pentru asigurarea unor comunicaţii moderne, la mijlocul secolului al XIX-a, în Ţara Românească, începe construirea de poduri peste râurile interne. În 1842 existau poduri fixe pe râurile Argeş, Olteţ, în Balş, Văduleni (judeţul Romanaţi), însă în 1845 se decide construirea unor şosele, care ar fi trebuit să asigure legătura între Bucureşti şi alte localităţi. Numai că autorităţile s-au lovit de lipsa unui pod fix peste Olt, în zona oraşului Slatina.
Potrivit istoricului Laurenţiu Guţică-Florescu, autorităţile au stabilit iniţial ca podul peste Olt să fie aşezat în dreptul satului Prooroci, în comuna Milcov, la 12 kilometri de Slatina, însă slătinenii s-au împotrivit. Aceştia au trimis o petiţie domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu prin care cereau construirea podului în dreptul oraşului. Specialiştii de la acea vreme au concluzionat că podul proiectat pentru Prooroci poate fi construit şi la Slatina, însă noua locaţie impunea un alt plan, albia râului în zona Slatinei fiind mai largă.
„Lucrarea era mai complexă şi creştea semnificativ devizul construcţiei (...) Insistenţele şi demersurile slătinenilor au determinat decizia domniei în favoarea Slatinei ca loc de construcţie al primului şi celui mai mare pod fix din Ţara Românească din acele timpuri”, spune Laurenţiu Guţică-Florescu în Istoria oraşului Slatina.
Podul de peste Olt a fost proiectat de inginerul Giovanni Bolzano. Mai mulţi meşteri italieni au lucrat la acest pod, autorităţile timpului s-au mobilizat exemplar, iar materiale de construcţii şi muncitorii au fost aduşi chiar şi din alte judeţe. Lemnul pentru construirea podului a fost adus din pădurile de la Schitu Seaca, de la Topana şi din Drăgoeşti. Locuitorii judeţului au fost obligaţi să pună umărul la construirea acestui pod.
„Locuitorii Oltului din localităţile Constantineşti, Dumitreşti, Mogoşeşti, Urlueasca, Căzăneşti, Albeşti, Scorniceşti, Deleni, Comăniţa, Şuica, Poganu şi Negreni au avut o contribuţie esenţială în transportul materialului lemnos către şantierul de la marginea orşaului Slatina. Potrivit Ofisului domnesc nr. 431, toţi sătenii fără deosebire erau obligaţi să lucreze pentru construirea drumurilor şase zile pe an, cu carul cu boi, sau doar cu mâinile (cei care nu aveau vite)”, spune Laurenţiu Guţică-Florescu, în cartea sa.
Operaţiunile tehnice complexe pentru baterea parilor l-au determinat pe inginerul Giovanni Bolzano să solicite, la 4 mai 1846, ca maşina folosită la baterea parilor la Stabilimentul Fântânilor din Bucureşti să fie trimisă şi la Slatina. Pe şantier erau zilnic trei sute de oameni şi 150 de căruţe.
Importanţa construirii podului de la Slatina a determinat autorităţile timpului să imortalizeze această construcţie unică în epocă prin emiterea unei medalii comemorative din argint.
„Pe avers aceasta avea inscripţionat textul: «Podul stătător pe râul Oltului la Slatina s-au clădit în anul 1846 în zilele prea înălţatului domn Georgie D. Bibescu». Pe revers este reprezentat profilul podului”, a adugă istoricul slătinean.
Piatra de temelie a podului a fost aşezată de domnitorul Gheorghe Bibescu, la 24 iunie 1846. Pentru acest eveniment, domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, a plecat spre Slatina pe 23 iunie 1846, unde va ajunge ziua următoare însoţit de soţia sa şi o impresionantă suită. Într-un cadru festiv şi după o slujbă religioasă, la temelia podului au fost puse, într-o groapă săpată în piatră, o medalie şi un document.
Maşini aduse de laViena pentru continuare lucrărilor
În iulie 1846, încep lucrările dificile de fixare a pilonilor podului, inginerul italian confruntându-se cu mai multe probleme. De exemplu, în august 1846, din cauza ploilor, Oltul s-a revărsat, schelel podului şi materialele depozitate pe maluri fiind în pericol. Între 5 şi 10 august 1846, la construcţia podului au lucrat 150 dulgheri şi 350 de salahori, era o mobilizare de forţe impresionantă pentru acele vremuri. Constructorii se confruntă şi cu probleme de ordin tehnic şi sunt aduse de la Viena două maşini speciale pentru a scoate lucrările din impas. Cu toate impedimentele, podul de peste Olt este aproape gata la mijlocul anului 1847, la un an distanţă după punerea pietrei de temelie.
Inaugurare cu fast
Inaugurarea podului este stabilită în toate detaliile, fiind organizate chiar şi focuri de artificii. Miniştri şi înalte oficialităţi ale Ţării Româneşti au sosit la Slatina pentru inaugurarea podului de peste Olt.
Domnitorul Ţării Româneşti şi soţia sa ajung la Slatina pe 7 septembrie 1847 şi sunt primiţi cu căldură de autorităţile locale şi slătineni. Inagurarea „podului stătător” de peste Olt are loc pe 8 septembrie 1847, deşi lucrările nu erau finalizate.
„Podul de peste Olt de la Slatina consemnează o premieră în calendarul construcţiilor româneşti, reprezentând pentru anii 1845-1847 una dintre cele mai complexe realizări tehnice româneşti. În materie de poduri, şantierul de la Slatina a fost dovada că inginerii români şi străini au asimilat ştiinţele şi tehnologiile timpului, oferind pe viu o demonstraţie a capacităţilor tehnice şi organizatorice de modernizare a căilor de comunicaţie din Ţara Românească”, spune Guţică.
Pe 8 septembrie 1847, domnitorul şi Maria Bibescu au participat la o slujbă religioasă, festivitatea de inaugurare desfăşurându-se chiar pe pod. A fost o zi istorică pentru Slatina.
Un sobor de preoţi a oficiat o slujbă religioasă, iar domnitorul şi mai mulţi oficiali au ţinut discursuri. În semn de mulţumire, Bibescu l-a decorat pe inginerul Giovanni Bolzano. Întreaga comunitate a participat la inaugurarea podului, toţi nutrind sentimente de emoţie.
Domnitorul a luat prânzul la pod, unde totul fusese pregătit, fiind întinse mese pe marginea Oltului pentru constructori, salahori şi mulţime. Au fost trase salve de tun de pe dealul Grădiştei şi malul Livezii, iar seara, de pe cele două maluri ale Oltului, au fost trase focuri de artificii, astfel încât să se intersecteze deasupra Oltului, în vreme ce slătinenii se plimbau pe malurile râului şi pe podul construit.
După trei zile petrecute la Slatina, Bibescu a plecat pe 10 septembrie spre Piteşti.
Inaugurarea oficială a podului de la Slatina nu a însemnat şi darea sa în folosinţă, pentru că lucrările nu erau terminate.
„De la Slatina, la 17 octombrie 1847, inginerul Giovanni Bolzano propunea a fi afişate şi aduse la cunoştinţa tuturor o serie de instrucţiuni ce vizau darea în exploatare a podului, apărarea şi conservarea sa. «Era straşnic oprit a trece peste pod cu trăsura sau călare în carieră sau în treapăd, ci numai la pas. Asemene este oprită a trece cu pipa aprinsă, a aduce ori în ce chip vătămare podului mişcând sau furând din părţile care este compus subt pedeapsa de o nemijlocită arestuire amendă»”, spune Guţică despre măsurile ce au fost luate pentru conservarea noului pod.
Domnitorul Gheorghe Bibescu a stabilit, în noiembrie 1847, perceperea unei taxe pentru trecerea podului de peste Olt, acesta fiind dat în folosinţă în decembrie 1847, dar unele lucrări mai continuă şi anul următor.
În februarie 1862, podul de peste Olt de la Slatina a fost luat de ape din cauza sloiurilor de gheaţă. În primăvara aceluiaşi an, cetăţenii Slatinei au solicitat refacerea podului cu o temeile mai solidă.
„Proiectat de inginerul Bonnet, planul construcţiei cuprindea podul de peste Beica cu o lungime de 148 de metri şi podul de la Slatina cu o anvergură de 125 de metri. Între cele două poduri trebuia construită o şosea. Lucrările de construire a noului pod de fier au început în 1865 şi au fost finalizate în 1867”, spune istoricul slătinean despre podul de fier.
