A început să antreneze la doar 24 de ani, după ce o accidentare groaznică i-a stopat ascensiunea ca jucător, tocmai în momentul în care era pe punctul de a se transfera la Dinamo. Mai mult, părinţii şi-au dorit să devină medic, însă, deşi nu a neglijat deloc învăţătura, i-a convins în cele din urmă să-l lase să-şi urmeze marea pasiune, fotbalul.
„Am început să joc fotbal în curtea şcolii încă de la 6-7 ani. Pe vreme aceea, nu aveai ce face, aveam un difuzor cu două posturi, închis şi deschis. Aşa că băteam mingea. Dar învăţam, pentru că profesorii ne pocneau. Mergeam foarte bine cu şcoala... Influenţat de cineva, tata n-a mai vrut să mă lase la fotbal. Cum spun părinţii... pierzi timpul cu fotbalul, pune mâna pe carte! I-am spus, dacă nu mă mai laşi la fotbal, nu mai învăţ. Şi aşa am procedat... n-am mai răspuns la ore. Părinţii îşi doreau să mă fac medic, dar eu, deşi învăţam foarte bine, iubeam fotbalul. Până la urmă m-au lăsat să dau la Institutul de Cultură Fizică din Bucureşti, dar nu pentru că renunţaseră la ideea de a mă face medic, ci pentru că le-a fost teamă că nu intru la Medicină, iar pe vremea aia te lua imediat în armată, nu conta că eşti băiatul lui Ion, al lui Gheorghe... Am intrat al doilea. Erau profesori Roşculeţ şi Ola. Am fost coleg cu Dan Spătaru, Mircea Rădulescu, care a fost la Şcoala Federală de Antrenori, am avut o grupă extraordinară. Jucam fotbal la Ştiinţa Bucureşti. Marele meu ghinion a fost că, în iarnă, când am fost la cursuri de ski, am căzut cu genunchiul într-o piatră şi mi-am făcut praf rotula. Am stat departe de teren cam o jumătate de an, timp în care, firesc, m-au scos din lotul Ştiinţei Bucureşti. După ce m-am refăcut, m-am dus la Dinamo Obor. Era antrenor Teaşcă, unul dintre primii trei antrenori de mare valoare din ţară. Un antrenor de o exigenţă extraordinară, un antrenor pretenţios, un antrenor intelectual. Dar, din nou, am avut mare ghinion. Am avut un meci cu echipa mare, cu Dinamo, am bătut cu 1-0, am jucat extraordinar, iar antrenorul lor, Tomescu, un tip pretenţios, un tip deosebit ca valoare profesională, mi-a zis... «Pîrvulescule, de luni vii la prima echipă». Cu Dinamo Obor jucam în Divizia B, am avut meci duminică, şi am făcut dublă fractura... Stăteam în fund, pe Stadionul Dinamo şi mă uitam la Spitalul de Urgenţă şi îmi curgeau lacrimile... N-am crezut în astea cu norocul, am considerat că norocul şi-l face omul cu mâna lui. Or, plângeam pentru că realizam că această accidentare mi-a pus capăt carierei”, îşi aminteşte, cu aceleaşi lacrimi în ochi, profesorul Pîrvulescu.
Creatorul unei generaţii de excepţie a fotbalului slătinean, Ion Pîrvulescu, cel care i-a descoperit pe Dănciulescu, Claudiu Niculescu, Ionuţ Luţu, Augustin Chiriţă sau Romeo Stancu, continuă să-şi dedice viaţa, la cei 78 de ani, fotbalului. Zilnic, petrece câteva ore pe terenul de sport de la LPS Slatina în căutarea de talente fotbalistice. Rămas singur, după ce partenera sa de viaţă, despre care spune că l-a susţinut necondiţionat, chiar dacă a pus fotbalul înaintea familiei, a fost răpusă de cancer în urmă cu un an, profesorul Pîrvulescu respiră prin sportul pe care-l iubeşte atât de mult, fotbalul. Catalogat extrem de exigent, poate chiar dur în maniera de a antrena, Ion Pîrvulescu spune că acestea au reprezentat atributele esenţiale în obţinerea performanţei.
„Am fost extrem de exigent. Impuneam această duritate, pentru că unii au un intelect redus. Şi interveneam direct. Băi, eşti un prost, eşti un tâmpit... Ba chiar, odată, m-a înregistrat o mamă a unui copil... Doamne, ce injurături i-am tras despre mă-sa. Dar părintele a înţeles că ceream disciplină. Trebuie să fii ferm. Nu să-l baţi, dar îi mai scuturam puţin. Pe Dănciulescu, îmi amintesc că l-am bătut, deşi nu era un copil problemă. Claudiu mai merita bătut, era mai şmecher, mai arogant, mai încăpăţânat. Luţu era cuminte, era de pus la rană. Augustin Chiriţă avea toate calităţile întrupate în el, el era căpitan de echipă, era şi copil isteţ, pe lângă valoarea fotbalistică”, povesteşte Pîrvulescu, despre foştii săi jucători care au evolau pe prima scenă a fotbalului, fiind adulaţi de suporteri din întreaga ţară.
Profesorul Pîrvulescu îşi aminteşte că de multe ori s-a văzut nevoit să aplice inclusiv corecţiile fizice pentru a se face înţeles. Sunt câteva întâmplări, amuzante acum, care au atras, spune acesta, bătaia ruptă din rai.
„Am avut meci la Severin, ne-au furat ăia acolo la nu ştiu ce turneu, iar Dănciulescu, într-un gest de copil prost, s-a prefăcut că le scuipă adversarilor în friptură, aia n-au mai mâncat... şi atunci i-am tras câteva, dar a fost o întâmplare de moment, pentru că Dănciulescu nu era un copil pe care să-l loveşti. L-am bătut şi pe Luţu. Aveam un meci. Driblează Luţu portarul, îl tot fenta pe acolo, se aruncă ăla, prinde mingea. L-am chemat sub cabină, l-am încins, reacţia... după zece minute, gol Luţu, după alte zece minute, acţiune Luţu, pasă şi gol, după alte zece minute, gol Luţu, 3-0. A fost foarte talentat, peste Hagi ca valoare. L-au stricat fetele profesioniste din Bucureşti. El nu era nici prea frumos, dar când l-au văzut alea au zis, a venit un ţăran, pe el! El, de la Valea Mare, cu ţambalul, cu lăutarii... Păcat, nu a fost cineva care să-l ţină în mână. Pentru el, să antreneze Steaua, ar fi o căciulă prea mare. Nu are autoritatea pe care o impune un antrenor. A avut şi ghinion acolo, la Valea Mare, nu prea a făcut carte, comparativ cu Augustin Chiriţă, Dănciulescu, Niculescu, care erau copii de 7, 8, 9”, mai spune Ion Pîrvulescu.
Rămas singur, după ce în urmă cu un an soţia sa a decedat, Ion Pîrvulescu antrenează zilnic două grupe de copii de la LPS Slatina. Mai mult, în vară, doi jucători de 15 ani au fost transferaţi la FCSB. Acesta spune că nu s-a îmbogăţit din fotbal, pentru că, înainte de toate, a pus pe primul loc jucătorul.
„Nu am fost abil din punct de vedere financiar, dar nu regret. Pe Luţu, singurii bani pe care i-am luat au fost cinci milioane de lei. Progresul Bucureşti l-a vândut la o jumătate de an la Universitatea Craiova. Dacă puneam o clauză, să iau 10% din următorul transfer, luam şi eu 50.000 de dolari. Îmi spunea cineva, nea Ioane, ţi-a dat Luţu o maşină. Nu este adevărat. Satisfacţiile mele sunt că jucătorii pe care eu i-am format au fost adulaţi pe stadioane. Augustin Chiriţă antrenează în afară, Claudiu Niculescu a avut nişte rezulate ca antrenor, Dănciulescu este în fenomen, astea sunt satisfacţiile mele. De asemenea, copilul acesta, Adrian Niţă, care a plecat în vară la FCSB, care este şi în lotul echipei naţionale Under 15, când a fost întrebat, după un meci, cine te-a descoperit, a spus profesorul Pîrvulescu, de la Slatina. Aceasta este satisfacţia mea sufletească”, a conchis Ion Pîrvulescu.
