Mai acum vreo câteva luni, când copilul abia împlinise patru ani, mă întreabă o prietenă dacă i-am găsit învăţătoare, pentru că o cunoştinţă de-a ei deja caută cel mai bun dascăl din oraş, chiar dacă micuţul are doar trei ani. Sincer, am rămas umită, dar, totodată, trebuie să recunosc că mi-a trecut prin cap ideea ce sunt o mamă neglijentă. Adică, cum vine asta, are patru ani şi eu nu ştiu ce învăţătoare va avea!?
Ei bine, îmi doresc o învăţătoare care să ştie să zâmbească, care să nu eticheteze anumite copilării drept acte de indisciplină, care să nu ducă la director un copil de şase ani, doar pentru vreun act copilăresc, care nu transformă energia unui micuţ într-o problemă a clasei, care să prezinte lecţiile drept jocuri interesante.
Mi-aş dori să pregătească copiii într-un sistem educaţional de masă, nu elitist, care să aibă soluţii, nu doar probleme, care să aibă şi rezultate, nu doar intenţii. O învăţătoare care să nu catalogheze un copil doar pentru că, de exemplu, scrie cu mâna stângă. Pe vremea mea, erai chiar altoit, catalogat drept prost, dacă nu ţineai creionul în mâna dreaptă. Îmi doresc o învăţătoare care să înţeleagă ritmul fiecărui copil. Dreptul la educaţie este incontestabil, aşa că niciun copil nu va rămâne pe dinafară, chiar dacă goana după învăţător începe uneori chiar înainte cu vreo doi, poate chiar trei ani de începerea clasei 0.
Caută
