„Păi ce, eu nu sunt tot jurnalist? Filmez, din maşină, că e aglomeraţie prin oraş, pun pe Facebook şi lumea vede, dă like, distribuie”, îmi spune pe un ton batjocoritor, după ce află cu ce mă ocup.
„Aveţi dreptate, chiar aşa e”, îi confirm crezând că-l liniştesc, deşi ştiam că nu va fi aşa de simplu.
Apariţia site-urilor de socializare sau de video-share îi face pe tot mai mulţi neaveniţi să se considere ei înşişi canale de media, deasupra a ceea ce numim mass-media convenţională. Diverşi inşi care filmează poliţistul, atunci când îi trage pe dreapta, sau jandarmii, atunci când „conduc” pe cineva la dubă, se cred adevăraţi câştigători de Pulitzer şi indispensabili pentru comunitate prin serviciul pe care îl prestează.
De fapt, sunt nişte agramaţi, care nu ştiu să-şi scrie propriul nume corect, nu-şi cunosc propriile drepturi, dar au tupeul să critice poliţiştii, jandarmii, pompierii sau jurnaliştii de bună credinţă care îşi fac datoria aşa cum ştiu mai bine.
Jurnalismul acesta cetăţenesc, despre care vorbeam la început, este bun într-o oarecare măsură, atunci când este folosit pentru a dezvălui vreun abuz al statului împotriva propriilor cetăţeni. Dar atunci când abuzatorul este utilizatorul de smartphone cu acces la internet, vedem cât de nocivă poate fi această societate informaţională în care trăim.
