Am avut, pentru că din păcate nu mai este, o mătuşă care timp de cinci ani de zile şi-a dedicat viaţa pentru a o îngriji pe bunica mea. Un accident vascular, provocat din cauza surmenajului, pentru că muncea foarte mult, a lăsat-o fără vedere. Oarbă fiind, sora tatălui meu a fost cea care şi-a asumat responsabilitatea în a o îngriji. Niciodată, dar efectiv niciodată, nu s-a pus problema ca bunica să fie dusă într-un centru special.
Dintre toţi cei patru fraţi, tata fiind singurul băiat al familei, mătuşa despre care vorbesc a fost cea care din momentul externării a spus „este mama, eu voi avea grijă de ea”. Au fost cinci ani în care ea şi-a dedicat viaţa celei care a adus-o pe lume, fără să o considere o povară.
Într-o discuţie, în redacţie, în această dimineaţă, mi s-a pus întrebarea dacă mi-aş duce părinţii la un centru de bătrâni. Categoric, am spus nu. Dar, dacă copilul tău te va duce la azil când o să fii bătrână? Am zâmbit, şi am fost la fel de fermă. Aş fi de acord, pentru că probabil asta ar fi decizia cea mai bună.
Prin prisma meseriei, am trecut de multe ori pragul azilelor de bătrâni. Fiecare are o poveste, una mai tristă decât alta. Fie copiii sunt plecaţi în străinătate, fie au viaţa lor, familii numeroase, iar ei, bătrâni şi bolnavi, nu vor să reprezinte o povară pentru cei dragi. Cu toţii au aceeaşi tristeţe în ochi.
Ştiu, în ţările mult mai dezvoltate, este o normalitate ca bătrânii să ajungă în centre speciale, unde sunt vizitaţi în permanenţă de cei dragi, însă în România lucrurile sunt cu totul altfel. De la mentalitatea celui care odată ajuns într-un azil se simte abandonat, până la condiţiile pe care le are într-un astfel de centru. Atunci, m-am întrebat de multe ori, oare mai suntem umani când ne condamnăm părinţii la o viaţa într-un centru de bătrâni?
Caută
