„Eu nu ştiu pe ce să apăs ca să-ţi iau din alea, aşa că mai bine plecăm”, spune femeia către copil, în timp ce trase uşa restaurantului fast-food al unui lanţ celebru. Copilul încrucişă mâinile la piept şi se puse pe plâns, dar fără succes. Mama sa nu putea fi înduplecată să se întoarcă în interior şi să comande de la nişte ecrane uriaşe, cu funcţii tactile, ampasate în mijlocul restaurantului. Lanţul internaţional de fast-food vrea uşor-uşor să renunţe la interacţiunea cu clientul. Aşa că oamenii care vor să mănânce în mai multe restaurante ale grupului trebuie să-şi aleagă singuri ceea ce vor, apăsând pe imagini. După o vreme de aşteptare, mâncarea le ajunge la tejghea.
Femeia, născută înainte de intrarea în România a multinaţionalelor capitaliste dornice de profit rapid, nu se putea adapta. Prefera să-şi supere copilul, care îşi dorea neapărat aripioarele picante preparate şi vândute acolo, decât să se facă de ruşine că nu ştie să apese pe butoane. Nici să ceară ajutor cuiva n-ar fi îndrăznit. Dacă nimerea vreunul de o lua în derâdere că nu ştie să citească nişte instrucţiuni simple?
Mi-am adus aminte, trecând pe lângă copilul înlăcrimat cum la un supermarket din Londra, casele de marcat n-aveau casieri. Fiecare client, îşi scotea frumuşel din coş cumpărăturile, le scana, iar la final plătea.
Acolo ajungem şi noi, în România, dar mai greu, având în vedere că aceste lanţuri multinaţionale sunt în plină dezvoltare pe meleagurile mioritice.
Caută
