Violonist român de etnie romă, Nicolae Buică s-a născut la data de 7 noiembrie 1855 în Slatina, într-o familie de lăutari. Rămas fără părinţi la o vârstă fragedă, tânărul ajunge în îngrijirea unchiului său Gheorghe (Bebe) Buică, conducătorul unui vestit taraf lăutăresc care susţinea reprezentaţii la restaurantul „Bazilescu” din Craiova.
„În orchestra unchiului său, Nicu Buică îşi dezvăluie talentul muzical interpretativ, care va atrage atenţia unor melomani care frecventau serile muzicale de la restaurant şi se vor interesa de tânăr. Este îndrăgit de fiica farmacistului Paul Greppel din Craiova, absolventă a Conservatorului din Praga. În compania violonistei Grappel, Buică face cunoştinţă cu numeroşi muzicieni de vază ai Craiovei de la sfârşitul secolului trecut”, explică Gheorghe Mihai în volumul „Personalităţi slătinene”.
Studii la Bucureşti şi Paris
Tot graţie recomandărilor prietenei sale Greppel, Buică se înscrie la Conservator în Bucureşti, la clasa de vioară a profesorului Carl Flesch. A absolvit în 1871, printr-un răsunător succes la examen. Sosit în Bucureşti pentru susţinerea unor concerte, profesorul şi pianistul francez Pugno „a rămas înmărmurit ascultându-l pe Buică” şi a hotărât să-l ia cu el la Paris „ca să-l lanseze pe scena consacrărilor mondiale”, după cum nota Gheorghe Mihai. După căsătoria cu Elvira Pop, fiica unui arhitect bucureştean, Nicolae Buică învaţă la perfecţie limbile franceză şi germană. Ajuns la Paris, îşi perfecţionează studiile la Conservatorul din capitala Franţei, în 1874 primind titlul de „Mare maestru al viorii”. Tot în această perioadă primeşte şi un angajament la teatrul „Alhambra” şi apare de două ori ca solist la „Kaukasisches Schloss” şi ca şef de orchestră la teatrul „Rejanne”.
Reprezentaţii de succes în toată Europa
În 1911, găsindu-şi primul impresar, se alătură tarafului unchiului său şi susţine concerte în mai multe oraşe din Austria şi Rusia. În 1914 se întoarce în ţară şi cântă la restaurantele „Cişmigiu”, „Enescu”, „Grădina Otetelişeanu” şi „Iordache” din centrul Bucureştiului.
„Pe strada Covaci, la numerele 3-5 se afla, în perioada 1870-1890, restaurantul lui Ionescu N. Iordache, al cărui renume se datora atât mâncărurilor tradiţionale delicioase, cât şi atmosferei întreţinute de cei mai celebri lăutari ai vremii: Cristache Ciolac, Nicolae Buică, Lică Ştefănescu sau Fănica Luca. Localul era frecventat printre alţii şi de Ion Luca Caragiale, George Enescu, George Ranetti, dar şi de numeroşi străini, îndeosebi francezi şi englezi. Tot aici se pare că au fost inventaţi şi celebrii mici. Se spune că într-o zi, copleşit de mulţimea muşteriilor, Iordache rămâne fără maţele necesare fabricării vestiţilor cârnaţi patricieni. În disperare de cauză şi dornic să satisfacă exigenţele clienţilor săi, patronul amestecă carnea de oaie cu cea de porc, născocind la repezeală nişte cârnaţi mici, fără înveliş, pe care îi aruncă pe grătarul încins. Succesul e imediat şi de lungă durată. Micii intră în gastronomia românească la loc de cinste, iar restaurantul din strada Covaci devine unul din punctele de atracţie ale Bucureştilor”, povesteşte istoricul Dan Falcan.
În timpul Primului Război Mondial susţine două concerte la Iaşi, împreună cu marele George Enescu, în faţa răniţilor sosiţi de pe front. După război, timp de un deceniu, Nicolae Buică a cântat pe scenele unor teatre şi grădini de vară din mari oraşe ale vestului Europei: Paris, Londra, Nisa, Atriest, Berlin, Munchen şi Dresda, unde i s-au făcut cronici dintre cele mai glorioase şi şi-a câştigat supranumele de „faimosul violonist virtuoz român”. În perioada 1922 - 1930 îşi diversifică repertoriul, renunţând din ce în ce mai mult la repertoriul popular şi adoptând piese muzicale din compoziţiile lui Max Bruch, Saint-Saens, Paganini, Sarasate, valsuri de Waldteufel, rapsodii de Franz Liszt, fantezii de opere. În 1921 a poposit în Turcia şi a organizat o orchestră simfonică cunoscută în întreaga Europa, pe care o dirijează la „Petit Champs-Theatre”.
Ultimii ani din viaţă, petrecuţi în ţară
După o viaţă agitată şi lungi călătorii, marele violonist slătinean Nicolae Buică se stinge din viaţă la Bucureşti, în 1932. Interpret, prelucrător şi compozitor, a lăsat în urma sa numeroase piese, înregistrate la Viena, în 1913, şi Berlin, în 1928: „Doină”, „Pe deasupra casei mele”, „Sârba cu variaţii”, „Unde sunt copiii mei”, „Carnavalul de Veneţia”, „Fantezie Română”, „J’ai tant pleure”, „Avant de mourir”, „Paris frisson”, „Ruseasca”, „Volga, Volga”, „Dacă mă iubeşti”, „Pour le coeur”, „Buchet de romanţe”, „Hora nopţii”, „Wo sind meine Kinder” şi „Armonica”. Modul său de interpretare l-a impresionat până şi pe George Enescu, care, după un concert, i-a spus: „Măi Buică, nu eşti om, tu eşti drac!”. Cei patru copii ai săi au moştenit calităţile muzicale ale tatălui, profesând această activitate cu bune rezultate.
