O familie şi un viitor

Se leagănă de pe un picior pe altul şi dă instinctiv din cap. Este îmbracat sărăcăcios, pantalonii îi sunt mai mari cu două mărimi, stânşi în talie cu un cordon. Igiena este precară. Nu vorbeşte, deşi conform vârstei ar trebui să o facă, ci se foloseşte de mâini ca să ceară ceva. Am văzut recent aceste imagini cu un copil adoptat dintr-un orfelinat românesc în anii ’90. Familia care a adoptat copilul a filmat prima întâlnire cu micuţul, chiar în orfelinat.

Copilul a ajuns la o familie din America, acum fiind major. Are amintiri şi din orfelinatul groazei şi le expune cu lacrimi în ochi. Ştie că atunci când a ajuns în America era plin de paraziţi şi a fost nevoie de zile bune de spitalizare ca să fie tratat.

M-a surprins că se întreba ce s-ar fi întâmplat cu el dacă rămânea în ţară. Ce destin ar fi avut dacă nu ar fi fost adoptat. Este mulţumit de decizia luată atunci. Dacă cineva s-ar fi opus procesului de adopţie!?!

Cazul Sorinei, micuţa care a fost scoasă brutal din familia asistentului maternal, a adus în discuţie şi ororile sistemului din urmă cu două decenii, dar şi perspectiva acestor decizii. Ştiu că Sorina nu îşi doreşte să plece din ţară, cred că toţi copiii se tem de necunoscut. Nu vorbesc de erorile pe care le-au făcut autorităţile, de modul cum au bruscat micuţa, nu ştiu dacă se ascunde ceva în spatele procesului de adopţie, dar dacă totuşi familia care a adopta-o este de bună credinţă şi îi oferă un viitor!?