Cu toţii am auzit, de nenumărate ori, poveşti despre comportamentul abuziv al personalului medical. Sunt multe situaţii în care pacienţii sunt nevoiţi să suporte supărările medicului, ale asistentei sau ale infirmierei. Oamenii, cei mai mulţi dintre ei bătrâni, nu merg de plăcere în spital, ci de durere. Medicii trebuie să înţeleagă că pacientul care ajunge pe patul de spital are nevoie, înainte de toate, de puţină alinare. Or, umiliţi şi dezorientaţi, ajung să se teamă de spitale.
M-am tratat în spital de stat, nu pot spune că toate cadrele medicale au un comportament neadecvat însă, bineînţeles, că există şi astfel de situaţii. Şi nu sunt poveşti, s-a perpetuat această teamă a pacienţilor de spital, pentru că sunt destule situaţii în care bolnavii efectiv se simt umiliţi.
Scriu aceste rânduri, pentru că uneori, chiar şi mie îmi este teamă de un astfel de comportament. Am evitat, în acest weekend, să ajung cu copilul în spital, pentru că mi-am amintit o întâmplare deloc plăcută. Are doi ani şi nu ştie să spună ce o doare!? De ce are pampers!? Ei bine, nu îmi doream lecţii de parenting, îmi doream să nu-mi mai văd copilul într-o stare letargică. Aşa că, la ultima viroză, deşi plătesc contribuţii, iar copilul meu ar trebui să beneficieze de tratament gratuit, am apelat la serviciile private.
Dragi medici, asistente, personal auxiliar, înţeleg, poate a fost o gardă grea, poate sunt cazuri mult mai grave, însă nimeni nu vine de plăcere în spital. Nu vă vărsaţi furia pe bolnavi sau rudele pacienţilor, chiar dacă înjură în stânga şi în dreapta sistemul, o fac pentru că le este teamă de poveştile pe care le-au auzit înainte de a veni în spital, pentru că se tem de puterea halatului alb, pentru că le este frică de moarte. Deşi, tu, medic, poţi vindeca bolnavul, nu eşti Dumnezeu, poţi fi la fel de vulnerabil, iar cel mai probabil, în calitate de pacient, nu ţi-ar plăcea să fii tratat cu umilinţă.
Caută
