În timpul geto-dacilor, anul nou începea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima luna a anului. Calendarul popular la geto-daci avea două anotimpuri: vara şi iarnă. Mărţişorul era un fel de talisman menit să poarte noroc, oferit de anul nou împreună cu urările de bine, sănătate, dragoste şi bucurie.
În vechime, pe dată de 1 martie, mărţişorul se dăruia înainte de răsăritul soarelui, copiilor şi tinerilor – fete şi băieţi deopotrivă. Şnurul de mărţişor, alcătuit din două fire de lână răsucite, colorate în alb şi roşu, sau în alb şi negru, reprezintă unitatea contrariilor: vara-iarnă, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-întuneric.
Şnurul era fie legat la mâna, fie purtat în piept. El se purta de la 1 martie până când se arătau semnele de biruinţă ale primăverii: se aude cucul cântând, înfloresc cireşii, vin berzele sau rândunelele. Atunci, mărţişorul fie se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, că să aducă noroc, fie era aruncat în direcţia de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: „Ia-mi negreţele şi dă-mi albeţele”.
Cu timpul, la acest şnur s-a adăugat o moneda de argint. Moneda era asociată soarelui. Mărţişorul ajunge să fie un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. Cu banul de la şnur se cumpărau vin roşu, pâine şi caş proaspăt pentru că purtătorii simbolului de primăvară să aibă faţă albă precum caşul şi rumenă precum vinul roşul. Unele legende populare susţin că mărţişorul ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urcă cu oile la munte.
Despre istoricul mărţişorului, Tudor Arghezi afirmă în volumul „Cu bastonul prin Bucureşti”, conform calendarortodox.ro: „…La început, atunci când va fi fost acest început, mărţişorul nu era mărţişor şi poate că nici nu se chema, dar fetele şi nevestele, care ţineau la nevinovăţia obrazului încă înainte de acest început, au băgat de seama că vântul de primăvară le pătează pielea şi nu era nici un leac. Cărturăresele de pe vremuri, după care au venit cărturarii, făcând “farmece” au învăţat fetele cu pistrui să-şi încingă grumazul cu un fir de mătase răsucit. Firul a fost atât de bun încât toate cucoanele din mahala şi centru ieşeau în martie cu firul la gât. …Vântul uşurel de martie, care împestriţă pleoapele, nasul şi bărbia, se numea mărţişor şi, că să fie luat răul în pripă, şnurul de mătase era pus la zinţii de marţ. Dacă mai spunem că firul era şi roşu, înţelegem că el ferea şi de vânt, dar şi de deochi”.
În zilele noastre, valoarea mărţişorului începe să fie dată doar de creaţia artistică. Obiectul cu şnur alb-roşu se confecţionează din orice şi poate să aibe semnificaţii multiple.
