Prozatorul Ion Marin Iovescu s-a născut în luna lui Gustar, ziua a şasea a anului 1912, în comuna Spineni din judeţul Olt. A văzut lumina zilei într-o familie de ţărani, care nu aveau multă carte, dar care i-au oferit viitorului scriitor o copilărie frumoasă, dovadă fiind faptul că spaţiul rural, cu toate elementele care îl caracterizează, i-au rămas acestuia în suflet pentru totdeauna, după cum se poate vedea din cărţile scrise de Iovescu. A absolvit clasele primare la şcoala din comuna natală, după care s-a îndreptat spre Liceul „Radu Greceanu” din Slatina. Atras de lumea literelor, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, iar după absolvire a lucrat ca profesor, voiajor comercial şi bibliotecar.
Primul roman, lansat la vârsta de 24 de ani
După ce în ultimii ani de studenţie a participat la şedinţele cenaclului literar „Sburătorul”, al lui Eugen Lovinescu, Ion Marin Iovescu a debutat în anul 1934 în paginile revistei „România literară”, condusă de Liviu Rebreanu. Doi ani mai târziu îşi lansa primul roman, „Nuntă cu bucluc”, urmat de „O daravelă de proces” şi „Oameni degeaba”, ambele apărute în anii ’40. Prefaţându-i debutul editorial, „Nunta cu bucluc”, criticul literar Eugen Lovinescu îl numea pe Ion Marin Iovescu „Creangă al Munteniei”, graţie dezinvolturii cu care prezenta lumea satului şi viaţa de zi cu zi a ţăranilor.
„Dacă l-am comparat cu Creangă nu înseamnă că tânărul Iovescu din Spineni are şi simţul artistic al celui mai colorat, mai ritmic şi mai muzical dintre prozatorii noştri. Comparaţia se susţine doar în proiecţie egală a aceluiaşi material de savuroase vorbe populare, de zicale, de expresii figurate, de proverbe, de glume, de obiceiuri, de versuri, mină folclorică de toate felurile, în bine şi în rău, însufleţită de interesul unui umor amar, plasticizarea împinsă la abuz, tendinţa de materializare excesivă a ideilor. Pe când Creangă e un mineral, extras, curăţat, şlefuit, tânărul
romancier se prezintă, deocamdată, sub forma unui enorm zăcământ de materii prime, de folclor, de umor popular”, spunea Lovinescu.
Aprecierea lui Lovinescu a fost, în mare parte, preluată şi de alţi critici literari ai vremii, mai ales dintre cei apropiaţi cercului lovinescian.
„Satul descris de Iovescu este caricatural, elemente de mahala s-au infiltrat adânc în el. Este o realitate, desigur, şi acest sat, formă de tranziţie între târg şi satul veritabil”, considera Pompiliu Constantinescu.
O caracterizare sugestivă a laturii celei mai relevante a literaturii lui Iovescu o face însă George Călinescu, în „Istoria literaturii române”: „În loc să-şi realizeze tema în direcţia construcţiei epice, autorul încearcă să facă o operă de savoare lingvistică, risipind ideea în snoave şi proverbe”.
După ce timp de două decenii nu a mai publicat nimic, timp în care se pare că a lucrat ca funcţionar în Ministerul Muncii, Ion Marin Iovescu s-a întors la prima dragoste şi a dăruit publicului încă două volume de nuvele şi povestiri, precum şi un roman.
O lume a satului pestriţă
Satul prozei lui Iovescu este satul de deal din nordul Oltului de acum aproape un secol, din care oamenii evadează spre oraş în căutarea unui trai mai bun, este satul de odinioară, cu credinţele şi obiceiurile lui. În cărţile lui Iovescu nu se mai regăseşte şi satul interbelic, în care oamenii se diferenţiază prin avere, o lume în care a pătruns adânc influenţa oraşului. Ion Marin Iovescu dispune în romanele sale şi de o artă portretistică proprie, întrucât caricaturile sale individualizează şi caracterizează eroii, iar descrierile de natură nu sunt simple ornamente, ci servesc drept cadru în care se ţese firul acţiunii. Romanele lui Iovescu sunt o împletire între umor şi satiră, între voie bună şi peripeţii de tot soiul.
În ceea ce priveşte „folcloricul” şi „etnograficul”, de care s-a făcut mare caz în receptarea operei lui Iovescu, în structura textelor scriitorului oltean se regăsesc inserate cu naturaleţe, fără pretenţii de metodă şi de exhaustivitate „ştiinţifică”: o nuntă, în „Nuntă cu bucluc”; un priveghi şi o înmormântare, în nuvela „Soare cu dinţi”. Adunările de veselire colectivă ori de taifas, în cârciumă sau în alte locuri, comportă şi ele „ritualul” lor, cuprinzând: cântece, strigături, vorbe de spirit spontane, inedite, motivate contextual. Toate acestea sunt „consemnate” de narator ca observator avizat al acestor manifestări. Interesul e dat în primul rând de culoarea lingvistică, de savoarea comunicării orale între locuitorii unui sat muntenesc-oltenesc de câmpie, „devenit anexă a mahalalei”, dialogurile fiind atent înregistrate şi „reproduse”, uneori poate excesiv, frizând neverosimilul. La fel de savuroasă este şi onomastica personajelor, care poartă nume precum: Spirea Suflănlampă, Ioana Cotoibălan, Grigore Bibănac, Onică Dădălău, Umflănări, Toma Fâsnoc, Luţă Ocăţidă, Marin Zgâmboaşă, Savu Găuriciu şi Bică Bodârlău.
