Încă din timpul gimnaziului, 1887, sub pseudonimul Nirvan, Minulescu publică primele poezii în revista „Povestea vorbei”. Un an mai târziu, sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, poetul publică în „Foaia pentru toţi”. După terminarea liceului, în 1900, pleacă la Paris cu gândul să urmeze dreptul, însă renunţă la studiile juridice după numai un an, preferând să se afunde în literatura simbolistă franceză. Îi citeşte cu pasiune pe Baudelaire, Nerval, Aloysius Bertand, Lautreamont, Verlaine, Rimbaud, Laforque. În 1904, Minulescu revine în ţară şi începe să publice versuri şi fragmente de proză în revista „Viaţa nouă” a lui Ovid Densusianu, considerat unul din organele cele mai însemnate ale mişcării simboliste. În 1906, Minulescu începe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guerin, H. Bataille, H. de Regnier, publicate în „Sămănătorul”. Iarna dintre 1906 şi 1907 cei doi prieteni o petrec la Constanţa, ecourile acestei şederi pe ţărmurile Mării Negre regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele „Romanţe pentru mai târziu” (1908) şi în Fantaziile lui D. Anghel (1909).
O poezie a lui Minulescu publicată în „Convorbiri critice”, în 1907 („În oraşul cu trei sute de biserici”) îi atrage atenţia lui I. L. Caragiale care, de la Berlin, îi scrie lui Mihail Dragomirescu spre a-şi arăta preţuirea şi spre a se interesa de tânărul poet.
În 1914, Minulescu se căsătoreşte cu Claudia Millian, poetă simbolistă la rândul său. Cei doi au avut o fiică, Mioara Minulescu, artistă plastică înzestrată, care s-a dedicat păstrării memoriei părinţilor ei.
18 ani director în Ministerul Artelor şi Cultelor
La 34 de ani de la debutul poetic, Ion Minulescu îşi face debutul ca autor dramatic. Pe scena Naţionalului se reprezintă „Pleacă berzele” şi comedia într-un act „Lulu Popescu”. Un an mai târziu, în 1922, poetul simbolist este numit director general al Artelor, în Ministerul Artelor şi Cultelor, funcţie în care va rămâne până în 1940. În 1927, după lungă absenţă, Ion Minulescu reapare cu un nou volum de poezie. Un an mai târziu, poetul primeşte „Premiul naţional de poezie”. După bombardamentele din 4 aprilie 1944, familia poetului pleacă la Sinaia, dar Minulescu rămâne la Bucureşti. Pe 8 aprilie este diagnosticat greşit cu malarie, iar pe 11 aprilie încetează din viaţă în urma unui colaps cardiac. Minulescu este înmormântat pe 15 aprilie 1944, în Cimitirul Bellu.
Simbolismul, eliberarea de epigonism
Simbolismul românesc, până să atingă faza de maturitate odată cu marele poet Minulescu, a fost mai întâi precedat de câteva încercări de redefinire a lirismului. Era mai mult o idee care îşi aştepta reprezentantul.
„Originea poeziei simboliste stă sub semnul încercărilor de eliberare de sub «tirania» poetică a lui Eminescu, care obligă poezia de după el să stagneze în epigonism. Doar Macedonski impune o metamorfoză poetică care se voia a fi în opoziţie eminesciană. Dimitrie Anghel trăieşte drama de a nu-şi publica primele poeme, prea sufocate de eminescianism”, scrie Irina Maria Manea, în „Ion Minulescu - un simbolism aparte.
Simbolismul apare ca o nevoie de individualizare, „singurul fel de a nu muri de eminescianism”, spunea Felix Aderca. Minulescu se prezintă ca un poet al tuturor, nu doar al elitelor, aşa cum s-a erijat Macedonski. Are o lirică dinamică, lipsită de orice sterilitate, cu o preferinţă vădită pentru trăiri, nu pentru concepte.
„Tehnica sa poate fi privită ca un fel de dizidenţă în interiorul simbolismului. Simbolul devine alegorie, imaginile se succed dinamic, nu difuz, sinesteziile şi corespondenţele sunt speculative, misterul nu are sens în sine, ci ca un pretext de efecte retorice. De altfel opera sa stă sub auspiciile zodiei retorice, are o acustică deosebită, o magie bazată pe sonoritate. Melodia este la el simbol. Un simbol al personalităţii sale, care trebuie să se exprime, nu să rămână interiorizată”, mai spune Irina Maria Manea.
Opera lui Minulescu
Primul volum de poezii a apărut în 1908, „Romanţe pentru mai târziu”, urmat în 1913 de „De vorbă cu mine însumi”, „Spovedanii”, 1927, „Strofe pentru toată lumea”, 1930, „Nu sunt ce par a fi”, 1936, „Versuri”, ediţie definitivă îngrijită de autor, 1939. Cu proză a debutat tot în 1908, „Casa cu geamurile portocalii”, apoi „Măşti de bronz şi lampioane de porţelan”, 1920, „Lulu Popescu”, 1920, „Pleacă berzele”, 1920, „Roşu, galben şi albastru”, 1924, „Manechinul sentimental”, 1926, „Corigent la limba română”, 1929, „Bărbierul regelui Midas”, 1929”, „3 şi cu Rezeda 4”, 1933 şi „Cetiţile noaptea“, în 1933.
Un liceu şi Biblioteca Judeţeană poartă numele marelui poet
În memoria poetului care şi-a petrecut primii ani din viaţă în Slatina, unul dintre cele mai importante licee slătinene în poartă numele. În 1972, Liceul de Cultură Generală nr. 2 a devenit Liceul de Cultură Generală „Ion Minulescu”. În 1999, liceul a devenit Colegiul Naţional „Ion Minulescu”. În semn de preţuire, şi Biblioteca Judeţeană a primit în anul 1992 numele poetului simbolist Ion Minulescu.
