Faptul că nu m-am aşezat turceşte la troaca de aur a vreunui partid a început să-i deranjeze pe unii politruci care şi-au câştigat existenţa lătrând a pagubă şi ţinuţi fiind permanent în lesă. Spun unii: „Nu mai da, bă, în bietul Traian Băsescu, tu nu observi că a făcut totul pentru ţară?”. Alţii îmi rup crunt urechile: „Cum îţi permiţi tu, bă, un neica-nimeni, să-l critici pe Victor Ponta, liderul celui mai mare şi mai puternic partid din România?”. Primii mă acuză cu mânie creştin-proletară că sunt pesedist, ceilalţi - cu doza specifică socialismului ştiinţific - caută să mă intimideze prin alte şi diferite metode. Am mai spus şi repet: oameni de valoare sunt în toate formaţiunile şi, atunci când am crezut de cuviinţă, am remarcat public acest lucru. Pe de altă parte, continui să cred că, atât cei care ne-au condus până în 2004, ca şi cei care ne marchează malefic destinul de opt ani de zile, au făcut şi fac greşeli impardonabile, al căror rezultat îl vedem astăzi cu ochiul liber.
Şi unii şi ceilalţi îmi spun: „-Gata, domnule, hotărăşte-te odată, alege-ţi partidul, orientează-te!”. Iar eu, eu mă prefac că aud şi văd, dar nu înţeleg, înjur mioritic pe faţă, în dreapta şi în stânga, apoi îmi văd nestingherit de treabă, atâta timp cât lanţul nu s-a apropiat definitiv de par… A nu se înţelege, prin aceasta, că eu întruchipez puritanismul în presa judeţului Olt. Departe de mine acest lucru. „Numai pietrele sunt nevinovate”, spunea Hegel, iar subsemnatul - recunosc sincer - nu poate să scape de acest şotron al laşităţilor cotidiene. Să arunce primul cu piatra acel ziarist de la noi care se crede curat ca lacrima! Problema e cum îţi câştigi, prin presă, pâinea intermediară, de toate zilele: prin tăcere, supunere, histrionie şi compromisuri strigătoare la cer sau printr-o minimă moralitate, demnitate, curaj şi spirit de sacrificiu? Faptul de a lăsa, la nesfârşit, în acest judeţ, rahatul să se usuce şi minciuna să danseze hora mare prin pieţele Slatinei şi prin cabinetele politice ale PSD, PNL şi PDL, atrage după sine imaginea balcâză moraliceşte a unei prese plate, fără nerv, fără talent, fără coloană vertebrală, care scrie după dictare la una din cafenelele acestui oraş frumuşel pe dinafară şi găunos pe dinăuntru.
Profesiunea de ziarist este una liberală, nu în sensul de PNL, ci în acela de a-ţi oferi, contracost, serviciile oamenilor, fie şi prin intermediul unor formaţiuni politice, care (din păcate, pentru adevăr) susţin pecuniar acest demers. Aşa cum, de altfel, sunt susţinute majoritatea publicaţiilor din România. Spre deosebire, însă, de altă profesiune liberală, cea de avocat, a cărei minciună poate fi declarată măiestrie şi abilitate, însuşiri utilizate în scopuri de apărare a clientului, ziaristul nu poate să mintă la nesfârşit, susţinând - în fals - un partid sau altul. Primeşti tot timpul indicaţiuni de genul: „Alege-ţi , bă, şi tu o linie… Pesedistă, liberală ori democrat-liberală!”. Bine ar fi să nu răspunzi la astfel de provocări, conştient fiind de „nenorocirea liniei exacte”, cea pe care au practicat-o ziariştii de partid şi de stat ai tuturor puterilor politice de la Revoluţie încoace. Asta, în cazul în care nu ai încă pumnul în gură şi nu ai căpătat mentalitate de râmă…
