Nicolae Stoicescu s-a născut în data de 30 noiembrie 1924 într-o familie de institutori care se mutaseră din Câmpulung în Slatina. Nu a petrecut prea mult timp aici, iar după 1930 s-a mutat la Bucureşti, unde avea să urmeze în perioada 1931-1938 studiile primare, iar mai apoi pe cele liceale, între anii 1938 şi 1945. După absolvirea liceului, Stoicescu s-a înscris ca student la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, iar după obţinerea licenţei a funcţionat ca asistent universitar în cadrul acestei facultăţi, din 1950 până în 1951.
Cercetător, militant, deţinut, ambasador
Din 1951 părăsea Facultatea de Istorie şi se angaja la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, ca cercetător ştiinţific principal, de unde avea să plece după aproape patruzeci de ani, în 1988. Tot în această perioadă avea să-şi obţină şi doctoratul în istorie. A fost un aprig contestatar al regimului comunist, iar din cauza ideilor sale de a nu-i slăvi pe slavi şi de a nu ridica osanale „poporului sovietic”, Nicolae Stoicescu a plătit cu libertatea, fiind arestat şi dus în 1952 în lagărul de exterminare „Peninsula”, un lagăr de muncă din apropiere de Mamaia, unde se aflau deţinuţii politici cu pedepse de la cinci la zece ani. Aceştia au fost folosiţi de regimul comunist pentru construirea canalului Dunăre-Marea Neagră. Până în primăvara anului 1952 se înaintase foarte puţin, aproape trei kilometri, în condiţiile în care lucrările demaraseră la mijlocul anului 1949. Pentru slabele rezultate au fost scoşi vinovaţi deţinuţii politici.
În 18 iulie 1953, după patru luni de la moartea lui Stalin, lucrările au fost sistate, porţiunea săpată urmând să fie folosită pentru irigaţii, însă tehnologia era precară şi lipseau fondurile necesare. În marea lor majoritate, deţinutii au rămas pe loc, dar continuau să moară, deoarece erau extenuaţi, înfometaţi, bolnavi şi bătuţi crunt. Numărul celor asasinaţi, care se ridica la multe mii, nu este nici astăzi cunoscut exact. Nicolae Stoicescu a supravieţuit vieţii în detenţie, iar timpul petrecut acolo nu l-a făcut mai supus, ci dimpotrivă, mult mai înverşunat în lupta împotriva comuniştilor. Cu puţin timp înainte de Revoluţie, s-a opus campaniei de demolare a bisericilor, demarată de Nicolae Ceauşescu. În perioada 1988-1989 a întocmit câteva rapoarte către şeful statului, prin care protesta împotriva acţiunii de dărâmare a unor biserici din Bucureşti. După revoluţie, meritele sale au fost recunoscute de conaţionalii săi, iar Stoicescu a fost numit ministru al Cultelor, iar în noiembrie 1993 a fost ales membru de onoare al Academiei Române, rămânând până în prezent singurul academician originar din judeţul Olt care a fost învestit cu un asemenea titlu. Apoi, în perioada 1990 - 1994 a fost ambasador al României la Atena, funcţie din care a ieşit la pensie, la vârsta de 70 de ani.
Opera istorică
Nicolae Stoicescu, care s-a distins ca cercetător încă din anii studenţiei, a lăsat posterităţii o operă impresionantă atât cantitativ, dovedindu-se de o mare prolificitate cât şi calitativ prin numeroase şi remarcabile contribuţii la lămurirea problemelor istoriei medievale româneşti: studii, referate, lucrări de o mare originalitate. Toate compun o operă care în linii mari cuprinde două categorii: instrumente de lucru, folositoare pentru orice istoric medievist şi care devin în acelaşi timp lucrări de referinţă fundamentale; lucrări în domeniul cercetării propriu-zise unde preferinţele lui Stoicescu sunt îndreptate spre următoarele mari probleme: etnogeneza şi continuitatea românilor, organizarea administrativă a ţărilor române, cu precădere sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova, organizarea oastei şi problema constituirii statelor feudale româneşti.
„Ca istoric medievist, Nicolae Stoicescu a realizat preţioase instrumente ştiinţifice de lucru, care lipseau şi a adus un sprijin deosebit cercetării în istorie. În domeniul cercetării propriu-zise, preferinţele sale s-au orientat spre cercetarea organizării administrative a ţărilor române, domeniu în care a dat lucrări de temeinică analiză, precizie şi erudiţie, înlăturând astfel multe dintre tezele şi concluziile nefondate ale istoriografiei româneşti vechi. Istoria medievală românească nu se poate scrie fără consultarea lucrărilor şi a concluziilor la care a ajuns istoricul Nicolae Stoicescu. Ca istoric, a participat la înalte reuniuni ştiinţifice şi a fost apreciat atât în ţară, cât şi peste hotare”, notează Gheorghe Mihai în volumul „Personalităţi slătinene”.
Printre cele mai importante lucrări ale lui Nicolae Stoicescu se numără: „Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti”, „Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România/Ţara Românească, I-II”. Pe linia monografiilor, Stoicescu a întocmit trei lucrări esenţiale privind viaţa şi activitatea unor domnitori români: una privitoare la Vlad Ţepeş, alta pentru domnia lui Matei Basarab.
