Blestemul biblic a aruncat femeia română în somnul cel de moarte, iar concepţia materialist-dialectică, conform căreia omul se trage din maimuţă, a introdus femeia de la nord de Dunăre exact în regnul animal. Spunea filosoful Ioan Petru Culianu: „Femeia română a fost tratată de regimul comunist mai rău ca o vacă: bună de fătat patru viţei, de muncit, după cum ar spune Scânteia (pardon, Adevărul), în fabrici şi pe ogoare, de ţinut gospodăria şi inevitabilii copii, şi de suportat hachiţele bărbatului mediteranean, care, dacă nu e beţiv, e, deseori, isteric şi dement, ca despotul ce se crede în drepturi”. Şi astăzi, în democraţie, femeia română suportă, cu stoicism, aceeaşi abrutizare din partea statului şi, foarte frecvent, din partea familiei. Şi astăzi vocaţia ei de animal de povară este proeminentă.
Umilinţă şi batjocură, nesiguranţă morală şi materială - iată coordonatele post-decembriste în care se scaldă femeia română, fie social-democrată, fie liberală, fie democrat-liberală, fie naţionalistă, pe linia lui Vadim Tudor sau a lui Dan Diaconescu. Câte femei guvernează astăzi România? Cum explicaţi participarea slabă a femeii în viaţa politică românească? Cum se vede în Europa mişcarea feministă din România? Ce modele de femei din România cunoaşteţi? Iată întrebări care ar trebui să constituie teme importante atât pentru mass-media românească cât şi pentru activul tuturor partidelor politice care n-au putut stopa, în niciun fel, sclavia femeii române, din regimurile neocomuniste de după 1989, şi n-au ridicat măcar un deget împotriva demenţei stăpânilor politici şi conjugali ai acesteia.
Femeia română trebuie să demonstreze că suprainteligenţa bărbatului este o legendă, că ea a suportat mii de ani de exploatare, dar - gata!, nu se mai poate... Trebuie spus clar că femeile române nu sunt nişte creaturi slabe, că pot lucra sub propria lor protecţie (într-un stat de drept adevărat) şi că, în democraţiile europene, ele trebuie să ţină telecomanda în propriile mâini. Dacă, înainte de 1989, noţiunea de „femelă-cangur a socialismului” a fost marcată de nume sinistre precum Ana Pauker, Elena Ceauşescu, Lina Ciobanu, Alexandra Găinuşă şi Aneta Spornic, după Revoluţie „femela-cangur a democraţiei originale” a fost reprezentată destul de şovăielnic de Rodica Stănoiu, Norica Nicolai, Mona Muscă, Daniela Buruiană, Elena Băsescu, Monica Ritzi, Elena Udrea, nişte doamne contestabile sau mai puţin contestabile, care n-au reuşit să lanseze în viaţa publică nişte teme fundamentale cu privire la condiţia femeii în societatea capitalistă.
Subiectul este vast, personal nu am făcut altceva decât să-l lansez în atenţia societăţii civile din judeţul nostru şi să-mi permit, la final, a-l parafraza pe Joseph de Maistre: „Nu poate să existe societate umană fără femei, guvern fără femei, suveranitate fără femei!”.
