Dumnezeu a decis, misterios, să-l ia pe Paul Dogaru în împărăţia sa. De aici încolo, numele acestui important scriitor slătinean va fi precum lebăda lui Alfred de Vigny: va cânta murind în inimile noastre… În efortul lui de a fi exemplar, Paul Dogaru se retrăsese în singurătate, conştient de faptul că un scriitor adevărat evadează arareori din turnul de fildeş al solitudinii. Şi că, acei aşa-zişi creatori de literatură, pe care-i regăseşti zilnic în piaţa publică şi pe ecranele televizoarelor, sunt doar nişte cetăţeni oarecare. Eforturile sale literare s-au întrupat, prin poezie, în volumul „Fotografii voalate” şi, în proză, prin romanele autobiografice „Singurătatea Lupului”, „Obsesiile Mădălinei Crişu”, „Evadarea din Infern”. A mai punctat eternitatea şi cu monografia „Nicolae Fulga - între fabulaţie şi adevăr”, reuşind astfel, prin flacăra cuvântului scris, să despartă literatura indigenă de vreascurile şi buruienele care au apărut - firesc - după Decembrie 1989. A fost un om drept, onest şi curat ca un diamant, ironizând şi chiar luând atitudine radicală, în presa locală şi aiurea, împotriva prefăcătoriei şi demagogiei stridente promovate de către unii confraţi în ale scrisului, împotriva delaţiunii şi imposturii în artă.
O perioadă scurtă a bătut pe la uşa unor politruci, pentru a cere sprijin material la iniţiativele sale culturale, însă a făcut mari paşi înapoi, atunci când a constatat că inteligenţa şi dragostea pentru spiritualitatea Oltului ale unor parlamentari de-ai noştri se află într-o copleşitoare asimetrie cu bogăţia lor materială nemeritată. Paul Dogaru avea, ca nimeni altcineva, cultul prieteniei, practicând la maxim generozitatea şi loialitatea faţă de grupul său restrâns de camarazi într-ale literaturii. Coborâtor din stirpea fabuloasă a lui Marin Mincu, el a avut o conştiinţă curată, care s-a opus noroiului aruncat, după 1989, în valorile noastre culturale autentice. În ciuda tuturor constrângerilor ante şi post-decembriste, exercitate asupra sa de către vechea şi noua păgânitate politică, Paul Dogaru, prin opera lui, a fost un om liber. Cărţile sale stau mărturie, acestea reprezentând - în fapt - confortul propriei libertăţi. De aceea, el va arde ca o lumânare în sufletele noastre, logodindu-se deja cu nemurirea. Parcă-l văd pe jilţul său înalt, din imperiul stelelor, spunându-ne: «Tainele n-au sorţi de descifrare, pe când noi plutim într-un segment al vremii, pe măsura prorocirii, apoi musai să plecăm, în devremea sau târziul tăcerii, întru laudă, defăimare sau uitare, cu numele rostit tot mai rar, pe când mai creşte o floare, mai alunecă o lacrimă de sub pleoapa întristată. Câte un călător curios, în această înăcrită eră, întreabă: „Cine-i acel care odihneşte sub lespede, în lut?”» („Obsesiile Mădălinei Crişu”, Editura Alutus, Slatina, 2008).
