„Unde-s doi puterea creşte; unde-s mai mulţi de doi, lucrurile încep să se încurce”, par a spune Paul Stănescu şi Darius Vâlcov, a căror prietenie transpartinică sfidează parcă legile gravitaţiei şi toate cutumele politice instaurate în România, de la Revoluţie încoace. Prietenie în care Ioan Ciugulea nu mai încape demult... La prima vedere, această nemaipomenită relaţie de concubinaj politic, între un lider PSD şi unul PDL, pare a fi un mare succes în ochii poporului. Un mare succes, care ne induce ideea că politica acestui judeţ de sorginte comunistă poate să evolueze spre o democraţie funcţională. Când doi lideri de calibrul lui Stănescu şi Vâlcov îşi jertfesc propriile interese, în beneficiul celor „mulţi şi proşti”, atunci poporul trebuie să exclame fericit: „Evrika! Stănescu şi Vâlcov sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”. Un mare succes, pentru curajul celor doi de a-şi strânge mâinile, într-o perioadă tulbure, pentru a schimba - zic ei - mersul istoriei locale.
În altă ordine de idei, iubirea aproape platonică dintre cele două personaje, tragice şi comice în acelaşi timp, poate fi consemnată ca fiind istoria unui eşec politic răsunător, reciproc dezavantajos. Dezavantajos, pentru PSD, în primul rând, dar şi pentru PDL, partid care s-a întors definitiv la originile sale marxist-leniniste. Eşec, pentru că astfel de gesturi fraterne, între doi inamici politici, care - până mai ieri - îşi strigau unul altuia tot felul de epitete denigratoare, sunt concepute de opinia generală ca o afacere între doi indivizi particulari, care au ceva de ciugulit în comun. Ceva care derivă din sudoarea acestui popor înşelat...
A spune că ţi-ai dat mâna pentru sănătatea poporului, ţinând în fruntea Spitalului de Urgenţă un individ primitiv precum Nicu Vladu, înseamnă că prietenia celor doi nu are de-a face cu valorile fundamentale: onestitatea, adevărul, onoarea, spiritul de sacrificiu, demnitatea etc. Mai mult, unii spun că androginul Vâlcov este prea şiret pentru a nu-şi trage „partea leului” de pe urma acestei prietenii artificiale, conştient de faptul că acest viol transpartinic, pe muzică de Şostakovici, nu mai poate dura mult. Şi asta, deoarece alegerile bat la uşă, iar comandamentele politice ale celor două partide vor arunca cu noroi unele în celelalte, de se va întuneca văzduhul... Stănescu nu poate să-i spună lui Ponta „- Domnule preşedinte, eu nu pot reuşi decât împreună cu Vâlcov!”. La rândul său, nici Vâlcov nu-i poate spune lui Băsescu „- Domnule preşedinte, fără Stănescu viaţa n-are rost!”. Mai întâi, Ponta - chiar dacă nu fumează, îl va trimite pe Stănescu la ţigări, iar Băsescu va vitupera către Vâlcov: „- Anexează-l, cumpără-l sau distruge-l... Altfel, unde îţi stau picioarele îţi va sta şi capul!”.
Oameni buni, prietenia dintre Vâlcov şi Stănescu n-a produs nimic până acum, decât mătreaţa şi transpiraţia unui crenwurst fiert, cu numele de Nicu Vladu. Desfid însă pe oricine care spune că Stănescu e la picioarele lui Vâlcov sau Vâlcov la picioarele lui Stănescu. Fiecare, în parte, ştie bine ce are de făcut, în interes personal şi apoi politic... Îi aprob însă pe cei care spun că unul dintre ei va pierde iremediabil.
Ghici care va fi acela?
