La nici zece ani de la răscoala ţărănească din 1907, Slatina intra, la fel ca întreaga ţară şi alături de state din întreaga lume, în Primul Război Mondial. Oraşul de pe malul Oltului cădea în raza de acţiune a Armatei I române, care ocupa un front de 110 kilometri, sprijinindu-se în nord pe oraşul Curtea de Argeş şi în sud pe satul Ipoteşti. Opunând o dârză rezistenţă pe Jiu şi pe Olt, dând grele jertfe, armatele române slab înzestrate cu tehnică şi îmbrăcăminte au fost înfrânte pe fronturile din Oltenia şi Muntenia şi au fost silite să se retragă în Moldova pentru refacere. Un vast teritoriu, numeroase rezerve de alimente şi materiale, precum şi cea mai mare parte a populaţiei au căzut în mâinile inamicilor germano-austrieci, fiind supuse unui jaf sistematic.
„Inamicul a forţat trecerea râului Olt şi la Slatina. Podul de peste Olt şi oraşul au fost supuse unui necruţător tir de artilerie. Pentru a împiedica pe inamic să treacă Oltul, geniştii români au aruncat podul în aer. Oraşul Slatina, supus de către inamic unui barbar bombardament de artilerie, la 14 noiembrie 1916, a căzut în mâinile acestuia. Chiar în cursul tratativelor de capitulare, ofiţerii germani au pretins pentru trupele lor: «ceai, lapte, franzelă şi ciocolată». Tălmaciul slătinean a comunicat că «populaţia este lipsită de astfel de alimente şi că la un timp mănâncă fasole şi varză cu pâine neagră», la care ofiţerul german a pus ultimatumul: «trebuie să daţi, altfel vă închid»”, aflăm din volumul „Pagini de monografie: Slatina”, apărut în 1972.
Pagubele produse de război
Slatina a avut foarte mult de suferit de pe urma bombardamentelor. Astfel, potrivit documentelor vremii, 550 de locuitori, instituţii şi întreprinderi au solicitat despăgubiri pentru pagubele suferite, „a căror valoare se ridică la 14.483.897 lei valută de dinainte de război.
„Populaţia a fost supusă la rechiziţii şi muncă fără plată, iar pentru neexecutare ocupanţii recurgeau la amenzi, arestări, închisori, trimiterea la muncă forţată în Germania şi chiar la execuţii. Pentru «nepredarea cotei de lapte, brânză şi ouă», precum şi pentru «neieşire la cărarea de gheaţă, ori aducerea poştei de la gară în oraş», şapte locuitori ai oraşului Slatina au fost «închişi pe ziua de 17 ianuarie 1917 pe timp de 2-8 ani»”, potrivit monografiei din 1972.
Finalul Primului Război Mondial şi Unirea din 1918
Refacerea în anul 1917 a armatei române şi înfrângerea inamicului pe fronturile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi Nămoloasa au creat un nou suflu în rândul maselor populare şi au născut condiţii favorabile pentru Marea Unice. Astfel, în 1 decembrie 1918 se realiza dezideratul de veacuri al poporului român, unirea Transilvaniei cu România. Desăvârşirea unităţii naţionale a României a fost primită cu mare entuziasm de către slătineni, care au impus autorităţilor să telegrafieze primului ministru român, aflat la Versailles, „jurământul că vor lupta cu arma în mână împotriva celor ce vor atenta la vreo palmă de pământ transilvănean”.
Marea bătălie de clasă din 1920
În 1920 izbucnea o amplă grevă generală, ce avea să cuprindă muncitorii din toate ramurile economiei ţării. Chiar dacă nu la fel ca în alte localităţi din România, oraşul Slatina cunoscuse o dezvoltare economică în primele două decenii ale secolului XX. În 1912 apare moara „Aluta”, cu o capacitate de trei vagoane în 24 de ore, Uzina Hidroelectrică şi o altă moară, „Olteanca”, cu o capacitate de 12 vagoane în 24 de ore. Pe lângă aceste întreprinderi mai mari existau şi ateliere, unde se găseau 225 de „patroni”, care exploatau munca a 102 lucrători şi 88 de ucenici. Primul Război Mondial a făcut ca unele centre să-şi transfere o parte din maşini în alte părţi şi prin prisma căii ferate Timişoara-Bucureşti care trece pe la marginea oraşului, în depoul local s-a transferat de la atelierele CFR „Griviţa” din Bucureşti o secţie de cazangerie în 1920, care a luat denumirea de Societate anonimă industrială „Unirea” şi care repara material rulant, locomotive, locomobile, vagoane CFR, căruţe.
În depoul local al gării CFR lucrau 150 de muncitori, iar între 100 şi 180 de muncitori lucrau pentru fabrica de cherestea „Carpatina”, morile „Aluta” şi „Olteanca”. Aceştia au luat parte la greva generală, Primăria Slatina reclamând în data de 11 august 1920 că „morile din localitate, «Aluta» şi «Olteanca», refuză a da făină din cauza grevei lucrătorilor, care ţin morile închise de 1 august”.
„Izbucnită la 20 octombrie 1920, greva generală a cuprins muncitorii de la atelierele mecanice ale depoului CFR Slatina, pe cei de la morile «Aluta» şi «Olteanca», personalul oficiului poştal, muncitorii uzinei electrice, precum şi pe lucrătorii din celelalte servicii ale oraşului. Cauzele grevei generale le găsim în condiţiile de muncă şi de trai ale proletariatului. Iată cum este descrisă situaţia în oraşul Slatina: «în întreprinderi lipsesc cu desăvârşire instalaţiile de baie; muncitorii lucrează 10-12 ore pe zi şi suplimentare; concediile de odihnă sunt suspendate, iar repausul duminical nu se respectă»”, se menţionează în monografia Slatinei din 1972.
Deşi înfrântă, greva generală din 1920 reprezintă un model de solidaritate al tuturor muncitorilor şi a demonstrat forţa şi capacitatea de luptă a proletariatului.
